Interviu cu Laurenţiu Darie

Saint-Saëns, prezent la premiera din 1913, a pufnit strigând că un fagot nu poate cânta aşa, deşi îl auzea prea bine." 

În aprilie, îl puteţi asculta pe scena Ateneului, pe 11 de la ora 19:00, în concertul Vivaldi & Friends. Biletele se pot procura de la de la casa de bilete a Ateneului (25-30 lei). 

Mihai Zamfir, oboi, Laurențiu Darie, fagot, Bogdan Popa şi Radu Georgescu, violoncel şi Collegio Stravagante vor cânta următorul program:

J. Ph. Rameau – Uvertura „Indiile Galante”

A. Marcello – Concertul în re minor pentru oboi şi orchestră de coarde

A. Vivaldi – Concertul în sol minor pentru două violoncele şi orchestră de coarde

F. M. Veracini – Concerto grosso pentru două oboaie, fagot şi orchestră de coarde

A. Vivaldi – Concerto grosso în sol minor pentru orchestră

A. Vivaldi – Concertul în si bemol major pentru fagot şi orchestră de coarde

F. Geminiani – Concerto grosso „La Follia” pentru orchestră

Cât la sută a fost întâmplare şi cât la sută a fost dorinţa ta în alegerea fagotului?

A fost pur şi simplu întâmplare. 100%. A venit profesoara de muzică şi a întrebat cine vrea să facă fagot, eu am ridicat mâna, fără să ştiu exact ce e un fagot, şi am ajuns la şcoala de muzică unde am studiat cu Ilie Ranghilof şi Ilarion Popescu. Ei doi m-au crescut. Ilarion Popescu era fagotist la Teatrul Muzical din Galaţi, dar era şi profesor de muzică şi dumnealui mă lua la bucăţit, la bucătărie cum se zice. Ranghilof făcea repertoriu cu mine, cu el făceam piesele.

Au urmat apoi anii de Conservator, pentru ca din anul III să fii angajat la Filarmonica „George Enescu”. După ce ai terminat Conservatorul ai plecat în Germania.

Primul şoc pe care l-am trăit cu fagotul a fost în 2000, când am ajuns la Weimar, în Germania, la cursurile de vară ale lui Klaus Thunemann. A fost doar o săptămână. Atunci am avut primul contact cu şcoala germană şi ce m-a mirat a fost că aşa cum îl auzeam pe Thunemann în înregistrări acasă... aşa suna şi în realitate. Noi credeam că-i făcut din butoane sunetul acela amplu. Un sunet atât de elastic nu-l întâlneşti aici, un sunet flexibil… Ei fac ce vor din fagot, se joacă, e ca un aur lichid.

Ai studiat apoi doi ani la  München.

Da, în 2001 am plecat pentru studii mai serioase acolo, la München, pentru doi ani. Şi cei de la Filarmonică m-au ajutat foarte mult. În fond, aici am crescut. Am luat concediu fără plată şi mi-au păstrat locul timp de doi ani, iar colegii mei m-au susţinut şi au cântat mai mult, fiind un om în minus.

Şi a fost întâlnirea cu Marco Postinghel. Ce te-a ajutat să descoperi la tine şi la fagot?

A fi artist instrumentist nu înseamnă doar să cânţi, să sufli într-un instrument şi atât, adică doar tehnic. Trebuie să ai şi alte cunoştinţe, cultură şi tocmai pentru acest lucru Marco Postinghel era un maestru. Vorbea nu doar că aici re e aşa sau că acolo e piano etc. Nu. Vorbea şi de istorie, şi de religie şi din acest punct de vedere era fascinant pentru că împletea totul şi reuşea să mă „încadreze” în piesă. Lucrând cu el mi-a apărut întrebarea care e diferenţa dintre spirit şi suflet. Iar întrebarea asta mi-a venit încercând să fac diferenţa între Allegro con anima şi Allegro con spirito. Şi el mi-a spus că partea cu spiritul e mediteraneană, e soare, o întâlneşti la toţi italienii (Rossini, de exemplu), dar o întâlneşti foarte rar în nord, de la Brahms încolo. Adică n-o să-l vezi pe Wagner con spirito. Şi discuţia asta poate continua înspre religie.

Marco m-a ajutat să mă descopăr, m-a făcut să înţeleg de ce cânt la fagot. Mi-a şi spus: „Dacă nu studiezi non stop, dacă faci o pauză de două zile, de ce mai cânţi la fagot? De ce te mai oboseşti dacă nu e plăcere?” Simt că a dat la o parte ceva, un fel de văl, şi m-a făcut să văd. Şi mobilitatea fizică de la el am învăţat-o. Tot de la el am învăţat importanţa contrastelor: nicio notă nu este egală, nimic nu trebuie cântat egal, la fel, în primul rând pentru că ar plictisi imediat.

Imi amintesc de o după-amiază cu Marco. După ore, am rămas cu el ca să studiem o arie, un acompaniament de fagot de Bach. A pus partitura şi a început să cânte. Am avut un şoc. Eram fix unul lângă celălalt. Avusesem oră înainte şi cântase într-un fel. În momentul în care a început să cânte Bach nu mi-a venit să cred că reuşea cu acelaşi instrument să aibă alt sunet, altă culoare. În secunda următoare era subit în altă epocă şi nu ştiu cum a făcut. Era acelaşi fagot, aceeaşi ancie, acelaşi om... şi suna atât de diferit.

Simţi că ai ajuns la asemenea nuanţări?

Intenţie din partea mea este, dar nu ştiu cât se percepe şi nu ştiu cât de contrastantă e diferenţa, dar la Marco m-a şocat.

Şi aceste nuanţări la Vivaldi sau la Mozart?

La Mozart sau la Vivaldi concertele instrumentale sunt ca şi operele: au personaje înăuntru. Acele pasaje secvenţiale pe diferite note, se repetă pasaje, arpegii, game etc. toate acele secvenţe sunt dialogate. Tot aşa, părţile lente sunt arii: intră soprana, intră tenorul. Nu trebuie să cânţi doar note, e nevoie ca fiecare frază să aibă viaţă. Îmi amintesc că la Weimar, în 2000, am auzit un mare clarinetist, Karlheinz Stefan, spunându-le studenţilor (cu care studia concertul lui Mozart) că la Mozart trilurile sunt zulufii de la perucă. Poate că nu la asta s-a gândit compozitorul, dar vizual poţi lipi imaginea asta. La 23 de ani vedeam şi descopeream altă lume, complet diferită de cea în care trăisem, muzical vorbind, pînă atunci. Asta m-a învăţat Marc: să văd dincolo de note.

Are legătură cu audiţia vizuală?

Nu neapărat. Îmi imaginez la început o scenografie, adică intri tot aşa cum intră şi un tenor pe scenă. Pe urmă, ce spui... nu mai ştiu ce spui... sunt note. Oricum, este esenţială atitudinea şi lipsa fricii.

Sunt lucrări, nu multe, în care fagotul deschide povestea muzicală. E datoria lui să inducă, să creeze o anumită stare, tensiune.

Da, mai rar e fagotul atât de responsabil. În Sacre du printemps şi Patetica lui Ceaikovski. La Ceaikovski, încep contrabaşii şi apoi fagotul, în registrul cel mai grav, cântă pianissimo, care-i şi mai greu. Fagotul are de unde să cânte grav, abia dacă îl atingi şi plesneşte fagotul, dar să cânţi jos pianississimo e foarte riscant. În registrul acut te poţi juca să cânţi pianississimo. Şi unii dirijori zic: „Ca din mormânt să se audă sunetul ăsta”.

Şi fraza stranie cu care începe Sacre du printemps?

Sunetul deja există în lumea asta, a fost creat deja, nu-l creez eu. Eu trebuie doar să mă identific cu el, trebuie nu să-l simt, dar ca stare. Muzica asta deja se cântă, tu trebuie să intri în ea. Sunt fagotişti care se bazează pe partea tehnică, dar asta mi se pare că trebuie depăşit, că e doar un stadiu intermediar.

Cum se împacă anonimatul din orchestră cu solistica?

Sunt unii instrumentişti cărora le este teamă şi pentru cele, să zicem, 5 secunde de solo. Teama asta trebuie transformată în sentimentul „abia aştept să cânt acele 5 secunde ”. În Occident există materia „Mental training” care la noi încă nu s-a introdus, dar este  esenţial să fii pregătit psihic pentru tensiunea şi stresul din timpul unui concert. S-a întâmplat cu fagotistul de la Scala. La o repetiţie, a pus fagotul jos şi a zis că nu mai cântă; tocmai de la acest stres. Şi la noi e încă un stres mai mic decât la orchestrele cu pretenţii. Afară, în orchestrele cu pretenţii, dacă ai făcut un fals mic, te-au dat afară.

Ai cântat în Orchestra Youtube care s-a reunit până acum doar de două ori, în 2009 şi 2011. Care a fost pentru tine principalul câştig muzical din experienţa de la Sydney?

Cel mai frumos pentru mine a fost că m-am întâlnit cu aceşti mentori: oboistul de la Chicago, clarinetistul de la London Symphony, cornista de la Berlin, trombonistul de la Viena etc. Toţi sunt staruri în lumea orchestrei şi e ciudat să-i vezi cât de umani şi normali sunt. Dimineaţa erau repetiţiile cu toată lumea, iar după-amiaza pe fragmente, pe sectiuni. Corzile separat, suflătorii separat. Aceşti mentori au reuşit să sudeze muzical secţiunile, partidele orchestrei.

Dirijor a fost Michael Tilson Thomas. Cum a reuşit să vă facă să sunaţi atât de întreg, atât de bine în doar câteva zile de repetiţii?

Totul, din ce am simţit eu, se bazează pe încurajare şi pe susţinere. Fiind atâtea naţii acolo, era mai puţin de vorbit. Dirijorul făcea ca din gestica lui, la prima vedere foarte simplă, să înţelegi totul. Ne-a unit dându-ne curaj.

După Pasărea de foc, Michael Tilson Thomas te-a ridicat şi a zis de două ori, arătând insistent cu degetul înspre tine, „Laurenţiu Darie from Romania”.

Oricum, fagotistul din Spania trebuia să cânte solo-ul din Pasărea de foc, dar, după trei zile de repetiţii, mi-a spus că nu e pregatit psihic să aibă atâta responsabilitate şi m-a rugat pe mine să cânt partea asta. Am vorbit cu mentorul şi apoi cu dirijorul şi în a patra zi de repetiţii am cântat eu acel solo. A fost un moment frumos în concert. Nici nu mă gândeam că ştie cum mă cheamă. A ridicat soliştii: fagotistul şi cornistul.

Ai cântat Vivaldi anul trecut, în Piaţa Festivalului. Şi acum acest proiect „Vivaldi & Friends”.

Treaba mea e la Filarmonică. Când mai avem idei pentru proiecte, mai combinăm. În timpul festivalului am cântat cu o formaţie, acum cânt cu altă formaţie. Cei de la Collegio Stravagante au formaţia lor de corzi şi din când în când mai invită suflători. Cânt des cu ei Vivaldi, dar mereu alt concert, ca să nu mă repet. Publicul cere Vivaldi. E o simplă întâlnire între noi care are la bază pasiune şi bucurie. Sper să se simtă asta. Ţelul nostru este de a schimba puţin starea spectatorului. Dacă o schimbăm mai mult, suntem buni. De asta vine spectatorul: vine să treacă în altă lume, să guste altceva. Nu ştiu cât de conştienţi suntem noi, cei de pe scenă, de misiunea noastră, dar când apari în faţă, ţinta e către interiorul lor...

Ce-ţi doreşti cel mai mult?

Un fagot bun.

Galerie foto:

• 
• 
• 
• 
• 
•