Caragiale postmodern

Dintre toate artele, muzica pare mai puţin accesibilă. Un elev de liceu educat poate gusta literatură contemporană, dar îl poate gusta pe Boulez?

Da, e o muzică foarte inaccesibilă. Dacă ar trebui să comparăm, pentru că de la Boulez încoace s-au mai schimbat lucrurile, un roman de Kundera sau de Rushdie cu o muzică de Mark-Anthony Turnage sau Tho­mas Adès, cred că ajungem cam pe acelaşi palier. Boulez, care este destul de ermetic, ar trebui comparat cu Nathalie Sarraute, Michel Butor sau Alain Robbe-Grillet; şi nu ştiu cât mai spune publicului de astăzi noul roman francez. Sunt de acord, în ce priveşte literatura, joncţiunea cu ceea ce se numeşte cultură de masă s-a întâmplat mult mai repede decât în muzică. Un Gabriel García Márquez, în ’67, când a scris Un veac de singurătate, a dat lovitura pentru că a făcut joncţiunea între marea literatură (marele roman al culturii europene din secolul XX, venind pe linia Kafka, Joyce, Broch sau Musil) şi cultura de masă. Nu pot să vă dau în muzică un opus cum este romanul lui Márquez, dar pot să vă dau o mie de lucrări care au încercat şi în parte au reuşit să facă joncţiunea cu cultura pop, care este cultura oficială actuală. A încercat cu succes, în prima jumătate a secolului trecut, Gershwin şi i-a reuşit cu jazzul, au încercat apoi minimaliştii şi le-a reuşit. John Adams este la ora actuală un simfonist cântat peste tot.

Din ce motiv publicul de la noi este mai reticent faţă de muzica contemporană?

În cultura română, în materie de muzică simfonică a secolului XX, modernitatea nu a fost asimilată. În anii ’30, au fost câţiva compozitori care au promovat expresio­nismul şcolii a doua vieneze, serialismul, atonalismul, dat acest lucru a durat destul de puţin (oricum, era pentru o elită foarte selectă), pentru că a venit războiul. Abia după ’90 s-a înfiinţat Festivalul de muzică contemporană (la ideea lui Ştefan Niculescu), prin care s-a încercat o recuperare a acestei tradiţii a modernităţii, dar, bineînţeles, cu forţele destul de firave pe care le-a avut festivalul şi cu lupta împotriva unei mentalităţi care pur şi simplu a rejectat acest tip de muzică pe motiv că era cacofonică şi disonantă. Cred că această tradiţie a avangardei la noi nu a fost asimilată şi am trecut direct la postmoder­-nism în perimetrul de concert.

Care este începutul, istoria operei O scrisoare pierdută?

Eram în traficul bucureştean cu maşina şi ascultam Radio România Muzical. Transmiteau aranjamente după tangouri de Carlos Gardel şi Astor Piazzolla. Eu eram în căutarea unei lumi sonore speciale, nu puteam să scriu nimic, deşi aveam libretul de vreun an, de la Ştefan Neagrău. Pentru a începe lucrul la opera O scrisoare pierdută aveam nevoie de un brânci. Ei bine, acest brânci a fost dat de declicul între tango şi Tipătescu. Mi-am spus: Evrika! Mai departe a fost destul de uşor. Blocajul meu, pudoarea de a trece
abrupt de la avangardă la cabaret, a fost anulat. E vorba însă de ceva profund, nu de a anula o întâlnire sau vreun act. E vorba de a anula un mod de viaţă şi de a asuma acest lucru. De ce? Pentru adecvare şi găsirea to­nu­lui profund. Pot să mai dezvolt, dar nu e cazul. E chestie de auto-iniţiere. Adică dacă eşti atent la ce ţi se-ntâmplă în viaţă.

Restul personajelor au apărut, cumva, de la sine. Să-i luăm pe rând: Tipătescu – tango şi tarantella; Trahanache – adiere de manea şi cadril; Caţavencu – horă lungă, romanţă, habaneră, french-cancan; Farfuridi şi Brânzovenescu – bossa-nova, mambo şi peşrev turcesc; Cetăţeanul turmentat – fanfară moldovenească; Pristanda – parfum de soap-opera; Dandanache – sârbă şi bătrânească. Iar Zoe, adică „Fiinţa” (zoe în greceşte înseamnă fiinţă), e singurul om în această lume de lighioane politice: bolero şi vals trist, rusesc. Nu ştiu dacă e bine sau rău. Astea sunt personajele mele. Sunt regizori care le văd altfel. Eu, compozitor, aşa le simt. Şi îmi asum această simţire. În fond, şi eu sunt un fel de regizor. Al sentimentelor.

Încă un lucru, important, de altfel: am ales genuri muzicale pentru toate personajele.
Dacă ceva devine supărător, nu daţi vina pe genurile muzicale. Doar pe mine.