Ceva bun de la viaţă - cronică de film

De ce? De ce nu mai pot face filme bune regizorii pentru ale căror creaţii făceam cozi imense ante ’89? Discuţia e lungă şi, poate, inutilă. Să ne întoarcem. Un orăşel minier din România contemporană este localitatea unde sărăcia şi mizeria fac viaţa insuportabilă pentru tinerii patriei. Pentru că nu e nicio îndoială: Mateo (Corneliu Ulici) şi Ginel (Dragoş Dumitru) sunt tinerii care vor să iasă din lumea urâtă, singura, care îi sufocă. Adică România.

Titlul, tema, personajele (cei doi băieţi vin dintr-o casă de copii şi coboară în mină), totul ne trage de mânecă şi ne cască ochii spre uriaşa dramă-tragedie-suferinţă: nu mai e nimic bun de aşteptat de la viaţa în România actuală. Soluţia e America, adică fuga. Indiferent cum? Da şi nu. Mai există rămăşiţe de bunătate şi cinste şi onoare chiar şi în locurile astea întunecate. Chiar şi după gratii se vede soarele.

Totul e simbol la Piţa şi totul trebuie să aibă (sub)înţelesuri grave, rezultatul fiind un film greoi şi plin de greşeli, care fac şi cele câteva puţine reuşite (imaginea, pe alocuri, şi promiţătorul debut al tinerilor actori) abia observabile. Păcat. Nici de glumiţe legate de titlu nu mai am chef.