Solidaritate

În fapt, sunt cazuri rare și aici, și aiurea. Doar că în acest spațiu cultural nu există tradiție pentru acest gen de legătură, nu se cultivă în profunzime prietenii profesionale care implică acest statut. Nu este o problemă care să-i caracterizeze pe români exclusiv, peste tot în lume legăturile din breslele culturale sunt parazitate și agresate de orgolii și vanități. Însă cultura română este atinsă de accente provinciale și disfuncționalități aproape iremediabile din pricina lipsei unui element fundamental: solidaritatea. De pildă, dacă ne oprim doar la oamenii acestei cinematografii mici, dar deloc neimportante, constatăm o neputință și o inerție catastrofale pe lungă durată. Imposibila solidaritate a indivizilor sau a grupurilor profesionale generează fracturi însemnate. În cinematografia română contemporană nu există decât o breaslă organizată și funcțională, cea a directorilor de imagine, Romanian Society of Cinematographers.

Cine ar trebui să aibă grijă ca ultimele fărâme de interes și de creativitate să nu fie anihilate de un sistem în care politicile culturale sunt aproape inexistente sau sunt minimalizate până la ridicol, iar, mai recent, ca programul de promovare a valorilor culturale să nu ne întoarcă cu 20 de ani în urmă? Cu totul altfel ar fi putut arăta lucrurile în cinemaul românesc (de la finanțări până la sălile de cinema) dacă oamenii de cinema ar fi putut să aibă, încă din anii ’90, o singură voce care să nu se stingă imediat ce un scandal iese din interesul imediat al instituțiilor sau al presei (măcar în problemele legate de legislația și distribuirea fondurilor de la CNC).

În prezent, gesturile de solida­ritate, de pildă, în cazuri precum ICR și strângerea de fonduri pentru absolut necesara continuare a Festivalului de film românesc de la New York sunt vizibile, din păcate, doar pentru cei interesați sau implicați în domeniile culturale. Suflul este firav și ostenit, perspectivele încep să se șteargă. Chiar dacă sună apocaliptic, deci definitiv, interesul nostru pentru munca celor apropiați nouă și pentru promovarea lor ar trebui, poate, să devină o prioritate. Însă nu mai ajung miile de semnături din petiții, gesturile individuale și pașii mici, ci cred că este nevoie de o solidaritate adevărată și organizată cu consecvență și coerență.