Dublu debut - Interviu Corneliu Ulici

Nominalizat pentru „Tânără speranţă” la Premiile Gopo, pentru rolul din Ceva bun de la viaţă, actorul Corneliu Ulici vorbeşte despre debutul său în lungmetraj și despre apreciatul scurtmetraj Hello Kitty.

Ai lucrat cu regizorul Dan Piţa strict pe scenariu sau, la filmări, a fost loc şi de schimbare?

S-a schimbat mult textul, după cum a spus şi Dan Piţa la conferinţa de presă. În timpul filmărilor a schimbat traseele unor personaje, iar noi am avut libertatea să modificăm replici care nu ne picau bine în gură, cum se zice la teatru. Am fost uimit că a fost de acord cu atâtea propuneri din partea noastră în privinţa textului. Am schimbat când am simţit că nu era un limbaj natural, fidel vieţii de zi cu zi; ca să nu rămână într-o zonă literară. Urmărind filmul, nu pot să nu-mi reproşez că aş fi putut face mai mult… mai bine.

Care a fost partea cea mai grea la filmări?

Probabil din lipsă de experienţă, nu puteam să-mi imaginez filmul cap-coadă, adică dezvoltarea personajului, parcursul lui, ca să ştiu cum să dozez tensiunea. Nu l-am găsit pe Mateo în întregime, doar frânturi din el. Personajul s-a construit odată cu filmarea şi asta se simte. Mi-aş fi dorit să fie timp ca, mai întâi, să descopăr personajul, să-l construiesc şi apoi să-l arunc în text. Există lucruri frumoase născute din ce ne propunea regizorul, la care lucram apoi împreună. Asta mi-a plăcut cel mai mult şi m-a ajutat. Pentru primul meu lungmetraj şi pentru această experienţă cu regizorul Dan Piţa consider că am avut parte de un debut provocator.

Ai descoperit ceva odată cu acest film în ceea ce priveşte meseria ta?

Da. Am descoperit că am nevoie de un timp în care să descopăr personajul, să-i descopăr universul: lumea în care trăieşte, visurile, dezamăgirile, ce iubeşte, ce urăşte. Apoi, un alt timp, în care să găsesc mijloacele prin care pot, eu cu corpul meu, cu mintea mea şi cu interiorul meu, să fac să transpire lumea acestui personaj.

Înainte de acest film, ai lucrat cu Millo Simulov la scurtmetrajul Hello Kitty (nominalizat la Premiile Gopo pentru cel mai bun scurtmetraj, iar Millo Simulov pentru imaginea acestui film, la categoria „Tânără speranţă”), despre o ieşire la mare „ca băieţii”, cu final neaşteptat. Cum s-a întâmplat acest proiect?

Millo îmi e prieten. L-am cunoscut în facultate. Comunicăm foarte bine şi avem acelaşi tip de abordare a profesiei. Lucrează profesionist şi îşi doreşte mereu să se autodepăşească. Pentru că banii bugetaţi pentru film erau foarte puţini, s-a împrumutat, a luat alte joburi, în cele din urmă şi-a vândut sufletul şi a făcut rost de 4.000 de euro ca să facă filmul Hello Kitty. Lucrează până la cel mai mic detaliu.

Filmul are o coregrafie specială a camerei, care are un rost dramaturgic. În această schemă de scenariu, cât de mult aţi improvizat?

Mişcările camerei au fost gândite de Millo încă din faza de scenariu. La început eram sceptic şi chiar râdeam de el, mi se părea aproape imposibil să-i iasă ce-şi propusese: să treacă cu camera prin maşină, printre gratii, să intre în apă. Sigur că efecte speciale complicate se fac, nimic nu mai este imposibil în cinematografie, însă acest film era făcut de studenţi. Iar pentru un student la UNATC, unde în general majoritatea încearcă un minimalism din cauza lipsei de buget, el a propus ceva provocator. Nu am tras multe duble pentru că nu aveam peliculă îndeajuns. Am discutat mult înainte, şi traseul filmului era gândit în detaliu de Millo, iar în decupajul pe care el l-a făcut, am fost liberi să improvizăm.

Există un gen de rol în care te-ai potrivi, sau ai putea juca orice rol?

Cred că ar fi neproductiv să mă etichetez şi bineînţeles că nu aş putea să joc orice rol. Până acum am fost distribuit în general după aspectul fizic şi mi s-au propus roluri de băiat dur. Îmi doresc să am ocazia să joc roluri la care nu m-aş fi gândit, care să constituie o provocare pentru mine atât fizic, cât şi psihic şi emoţional.