Doamne… ce măcel! - Cronică de film

...dar e pri­ma dată când critici/cronicari, mai mult sau mai puțin literari, susțin că piesa func­ționa mai bine pe scenă.

N-am văzut, nu comentez, se prea poate – argumentele conform cărora filmul e prea static și/sau nothing much happens sunt însă nule. Indiferent dacă citești textul Yasminei Reza ca pe o metaforă sau ca pe o satiră, se întâmplă totul (deci enorm) pe parcursul celor 75 de minute fără generic – sau nu se întâmplă nimic, pentru că s-a întâmplat deja, demult, ceea ce-i la fel de enorm.

În spatele celor două cupluri, care încep (sau sfârșesc, sic!) prin a-și scuza/acuza reciproc copiii și care sfârșesc (sau încep, re-sic!) prin a se insulta/complimenta la fel de reciproc, uneori în spațiul aceleiași fraze, ne ascundem noi... și toți cei pe care-i știm.

Suntem lași, suntem meschini, suntem obtuzi și încrezuți, mincinoși, alunecoși, bețivi, posesivi, falși și ridicol de falși, suntem egoiști, suntem inculți, suntem anoști, suntem cam proști.

Căptușit cu cinismul care i-a guvernat întreaga carieră (mi-l închipui râzând cu lacrimi la gândul că e silit să construiască Brooklynul într-un studio parizian), Polanski ne trage zâmbind de mânecă: hai, gata, nu ne mai pasă de multișor.Uitați-vă în jur – nici măcar nu ne mai pre­facem.