Interviu Elena Martin - Leacuri pentru vicii urbane

Elena Vasilica Martin a restituit proprietarilor şi oraşului mai multe case şi biserici aflate prin cele mai cochete zone ale Bucureştilor. Am găsit-o la lucru, pe schelă, cu mănuşi şi şorţ. Locuinţa lui Ion Mincu, aflată pe strada Pictor Arthur Verona 19 (ştiţi casa, se deschide o dată pe an, la StreetDelivery), este acum în grija Ordinului Arhitecţilor. Imobilul se află în plină renovare, dar se va deschide publicului din septembrie. Deocamdată, pictura de pe uşi, tâmplăria, toate componentele artistices unt dezvăluite cu pensula şi bisturiul.

Ce parte a casei este cel mai dificil de restaurat?

Totul. Niciodată n-am putut să dau un răspuns categoric. Cere simţul răspunderii: să nu urmăreşti în primul rând beneficiile financiare, pentru că ele îţi pot oferi satisfacţii impresionante, dar dacă nu ai satisfacţia lucrului bine făcut, te anulezi pe tine ca restaurator.

De când sunteţi restaurator? Aţi renunţa la meseria asta?

Din 1985, de când eram studentă. Nu, n-aş renunţa. Am avut acum un an un moment în care chiar aş fi vrut să renunţ. M-am supărat foarte tare pe statul român şi am vrut să termin cu asta. Dar am pictat în acea perioadă. 

GALERIE FOTO: Casa Mincu, vilă nobilă 

De ce anume se face vinovat oraşul, care e viciul lui?

Viciile sunt ignoranţa, faptul că refuzăm să ne educăm. Ceea ce facem noi aici, în casa asta, este antonim nepăsării. De câte ori demolăm o casă, mai rupem o foaie de istorie. Restaurăm absolut grobian, colorăm faţadele, schimbăm uşi, închidem pridvoarele bisericilor cu tâmplărie de PVC. Un exemplu grotesc de cum se bagă pumnalul în monumente: la pictura nu foarte importantă a unei biserici, din fruntea sfântului ieşea un bec economic. Bunul-gust este de fapt problema. O să spun ceva neplăcut. Pentru că nu strângem după noi și nu vrem să sădim un copac, noi suntem viciul oraşului. Suntem balcanici şi e greu să scuturi mentalităţile. Oraşul nu are nicio vină. Mi se pare că demolările au devenit un fenomen care nu mai poate fi controlat. Dezastrul se face în modul următor: casele sunt doborâte brusc, sunt lăsaţi boschetarii să intre, ei fură tot ce apucă ori dau foc. Sau clădirea este lăsată să se prăbuşească, proprietarul nu păţeşte nimic şi brusc apare un bloc de sticlă. Este ceva deliberat, în mod evident.

Restaurarea este cel mai mare „viciu” aldumneavoastră?

Nu l-aş numi viciu. În anumite chestii, da, sunt opătimaşă. Când vine vorba de modul de lucru,sunt tipicară. Dacă nu eşti organizat pe şantier, eşti pierdut.

Cum credeţi că va fi privită Casa Mincu, după restaurare?

Cred că va fi mai mult decât un deliciu. Oamenii o consideră deja un reper urban, iar cei de la OAR fac eforturi mari, şi-şi doresc să o păstreze într-un circuit. Eu am sugerat Open days.

Mi s-a părut întotdeauna fascinantă meseria de restaurator: să reînvii o frumuseţe pierdută.

Mulţi spun că a fi restaurator e totuna cu a fi artist plastic. Nu este aşa. E vorba, mai ales, de o ştiinţă. Am constatat că studiile sunt extraordinar de folositoare, pentru că altfel ochiul se raportează la imaginea pe care trebuie să o reveleze. Acolo unde lipsesc aceste studii, se simte. Marele secret al meseriei ăsteia este multidisciplinaritatea. Nu se poate face această profesie de unul singur. Avem nevoie şi de un arhitect, şi de un istoric de artă, şi de un chimist, de un fizician, un biolog, un fotograf... Pozele le putem face şi singuri, dar de muncitorul din curte, de femeia de serviciu nu ne putem lipsi. Chiar e o aroganţă să spui că tu poţi face singur toate astea. Nici nu trebuie.

Se poate spune că tot ce s-a construit şi se construieşte acum va deveni patrimoniu peste 70 de ani?

Absolut. Istoria asta dovedeşte. Eu ştiu că ce s-a construit la 1940 este astăzi patrimoniu. E o altă istorie, dar e tot istorie. Intră în memoria colectivă, doar că se schimbă cumva reperele de valoare.

Este restaurarea o meserie de viitor?

Nu poţi să supravieţuieşt idin restaurare. Eu vreau să mă fac ţărancă. Toată lumea râde de mine, dar eu vorbesc serios. Vreau să am locul meu în grădină. Şi să pictez. Mai facem câte o bijuterie sau obiecte lucrate manual ca să putem trăi. Dar nu avem nicio şansă. În ziua deastăzi trebuie să fii un brand ca să rezişti pe piaţă. Restaurarea este o muncă „sezonieră”, nu e tot timpul ceva de restaurat, deşi case ar fi.

Casa Mincu
Casa a aparţinut arhitectului G.A. Burelli. Ion Mincu a cumpărat-o de la acesta în 1890 şi a locuit aici până în 1912, aducând câteva modificări locuinţei. Imobilul a fost construit în zona mahalaua Popa Ivaşcu, denumită apoi Pitar Moş, după numele bisericii din zonă. Are o suprafaţă de 447 de metri pătraţi. La sfârşit de secol XIX – început de secol XX, se construia din zidărie tencuită, cu planşee din lemn, pivniţe acoperite cu bolţi de cărămidă. Are 9 camere mari de stăpâni şi 5 pentru servitori. Grajd, şopron, pivniţă. Acoperişurile sunt cu şarpantă de lemn. Susţineau învelitori din ceramică sau tablă. Primul proprietar a fost Poşta Românească. Valoarea casei la 1877 era de 75.000 de lei, iar în1890 – 108.650 lei. În 2004 a început restaurarea casei, iar în 2009 s-a început lucrul la ambele plafoane din camera-capelă.

Galerie foto:

• 
• 
• 
• 
• 
• 
•