Dragoș Buhagiar și dublul său

Despre lucrurile nevăzute din viaţa unui scenograf, lipsa de superstiţii şi repetiţiile care nu se termină la teatru.

Povesteşte-mi câteva lucruri mai puţin cunoscute despre meseria ta. 

În primul rând, un scenograf este un om care se trezeşte foarte devreme. Cel mai târziu la ora şapte. Regimul diurn este obligatoriu pentru că aşa este programul atelierelor. Scenograful ar trebui să aibă două vieţi. Să fie un om care trăieşte dimineaţa şi care este îngrozitor de tehnic, de exact, de organizat, şi o altă persoană, numărul doi, care are o existenţă nocturnă. Luna şi noaptea ne influenţează cel mai tare. Noaptea, oamenii devin mai frumoşi, realitatea din jur se transformă. Aparţin, prin obişnuinţa meseriei mele, mai mult zilei decât nopţii, dar colegii mei au alt ritm, regizorii repetă până noaptea târziu... Pe urmă, se stă mult la discuţii, oamenii se simt bine, îşi lămuresc lucruri. Într-o trupă serioasă, cu artişti mari, repetiţia nu se încheie în teatru, ea continuă în altă parte. Poţi să numeşti lucrul ăsta un fel de sumar al zilei... cu bune, cu rele.

Repetiţiile continuă în discuţii... Pe tine te ajută acest lucru?

Sunt nişte momente ale adevărului pentru că te distanţezi şi poţi să ai o gândire constructivă pe care o împărtăşeşti celorlalţi. Practic, eu mă împart în două, şi de aceea apelez la fratele meu diurn. A doua zi sunt lucruri care trebuie făcute până vin ceilalţi la teatru. De aceea devin groaznic de exact.

Apropo de exactitate, în teatru circulă multe superstiţii. Tu îţi permiţi să te răsfeţi cu ele?

Nu am prea multe răsfăţuri de felul ăsta. Cred că, în general, în teatru trebuie să vorbeşti cât mai puţin şi să nu răspândeşti nici măcar veştile bune. Dacă povesteşti prea mult despre un lucru, îl epuizezi. Poate nici nu se mai întâmplă...  Am o singură superstiţie, nu iau cuţitul din mâna cuiva. Nu cred nici în asta, dar mi-a intrat în sânge de mic. Cred că sunt nişte jocuri, niciodată nu am fost condus de superstiţii. 

Ai foarte multe premii. Anul acesta eşti nominalizat din nou la Uniter. În situaţia ta, premiile devin vicii, sau delicii?

Le-am luat, m-am bucurat de ele... Dar am primit lucruri mult mai importante decât nişte obiecte care stau pe raft. Acum lucrez cu Silviu Purcărete, un premiu mai mare nu cred că există. Este flatant să stai în fiecare zi lângă oameni mai deştepţi decât tine, simt că mi se dă un premiu.

Recunoaşterile sunt necesare, dar pot şi dăuna. Tu cum te fereşti de asta?

Oamenii au evoluat şi au nevoie de confirmări din ce în ce mai dese. Premiile sunt nişte jocuri de societate, nişte vicii ale societăţii, dacă vrei să folosim acest termen. Cum putem să evaluăm corect un act artistic? Sunt nişte presupuneri ale unor oameni, şi ele ţin de gust, de timp, de context. Probabil, premiile îţi cresc părul de pe cap şi cota artistică. Sunt spectacole cu multe mărţişoare în piept, dar publicul nu vrea să le vadă. Cel mai dificil în artă este să cuantifici, este aproape o misiune imposibilă. Poate ăsta ar fi un viciu al premiilor. Fiind puşti, şi foarte dornic de afirmare, m-am bucurat când am luat primele două premii. E greu acum să spun că nu mai vreau premii, ar fi o formă de infatuare. Atunci mi-au dat încredere în mine, mai ales că am fost premiat pentru costume. În facultate aveam senzaţia că un decor aş putea face, dar îmi era foarte frică de costume. 

Regizorii merg la sigur cu tine, te consideră un punct de siguranţă al unui spectacol. Acum de ce ţi-e frică?

Exact de această certitudine mi-e frică. Când lumea te priveşte în felul ăsta, nu este un mare avantaj. E ca o povară pe care o creşti şi o porţi cu tine. Ai senzaţia că nu ai voie să greşeşti, iar, în teatru, ăsta e farmecul, faptul că ai voie să încerci. Altfel, s-ar putea să rămâi blocat pe o stradă îngustă, care se înfundă. Talentul şi inspiraţia nu curg ca apa de la robinet, într-o zi poţi să ai surpriza că nu mai picură nimic şi nimeni nu te-a anunţat înainte. De ziua aceea mi-e frică, şi îmi mai este frică de mine. La un moment dat, înveţi „să faci” şi, atunci, ţi se închid nişte drumuri, când, de fapt, ar trebui să înveţi să descoperi.  

Care este cel mai mare pericol pentru un scenograf?

Să ai reţete. Ştii nişte combinaţii de materiale, de culori şi efectul lor pe scenă. Ştii exact când şi cum să le foloseşti. Le scoţi din buzunar şi gata. Însă, pe scenă, o simplă balama schimbă totul. Unul dintre decorurile pe care le iubesc cel mai tare este cel de la Uriaşii munţilor, făcut de Purcărete la Iaşi, unde am avut un buget mic, şi a trebuit să ne punem mintea la contribuţie. Cred că era încărcat de imagini poetice. 

Trăieşti prin şi pentru ceea ce faci. Este putere, slăbiciune, refugiu? 

E posibil să fi devenit slăbiciune. Dacă ceea ce faci este în detrimentul vieţii tale personale, s-ar putea să fie slăbiciune. Există însă un miraj din care nu mă pot opri. Nu este vorba despre nicio disperare, dar nu mă pot distanţa de povestea asta. Când aud de un nou spectacol, îmi sclipesc toate celulele. Cred că în „următorul” îmi repar greşelile făcute în celelalte. Poate este şi o mică luptă a mea cu mine, pentru că îmi urmăresc greşelile, mă obsedează, însă, nu întotdeauna reuşesc să le rezolv. 

Dacă ai evada o zi din realitate şi ai putea să te muţi într-un spectacol, ce ai alege?

Cred că mi-ar plăcea foarte tare să fiu în D’ale... pentru că este o lume frumoasă şi poetică, nostalgică pentru mine. Unde m-am născut eu, la Brăila, în cartierul Chercea, era o mahala superbă. Lumea aceea nu mai există acum. Peisajul era mirific, cu o stradă neasfaltată, deschisă spre căldură şi praf, vara, mărginită de două şanţuri care se umpleau cu apă când ploua, iar de jur-împrejur era o infinitate de flori şi fluturi. Ca în poveşti. Noaptea se lăsa o linişte halucinantă şi o lumină de vis, când era lună plină. Doamnele şi domnişoarele de mahala umblau în capoate matlasate, li se vedeau sutienele şi sânii...