[ X ]
Acest site foloseste cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor. Aflati mai multe...
abonare newsletter | caută:
Igor Mocanu publicat la: 1/05/2012

BB5 încearcă să locuiască Bucureștiul

BB5 încearcă să locuiască Bucureștiul

Titrată în Forbes, recomandată în Artforum și FlashArt și anunțată de revistele Lufthansa, Bucharest Biennale 5 își deschide ușile pe 24 mai. Tema de anul acesta: Tactici pentru aici și acum. Curatoare: Anne Barlow.

Un interviu cu Răzvan Ion, co-directorul Bienalei, de Igor Mocanu. Foto by Radu Tudoroiu

 

Propun să începem cu o scurtă descriere a proiectului Bucharest Biennale în general, iar apoi să vorbim puţin despre cea de-a cincea ediţie care are loc anul acesta.

 

Zona de artă contemporană de la noi este cea mai productivă pe plan internaţional. Avem artişti în Documenta, în Manifesta, în expoziţia principală a Bienalei de la Veneţia. Avem curatori care sunt directori de centre de artă în străinătate. Marius Babias conduce n.b.k. la Berlin, Georgiana Zachia e la Tensta Konsthall, Cosmin Costinaş la Hong Kong. Aş spune că avem un export mult mai bun decât în teatru sau în literatură. Însă publicul general nu cunoaşte acest lucru. E adevărat că nimeni nu e profet în ţara lui, dar parcă ar trebui să ne găsim de unii singuri valorile, nu să aşteptăm să ni le confirme alţii. Încercam si noi să redescoperim lucrurile esenţiale prin Bucharest Biennale – „biennale” fiind un termen latin pentru o floare care înfloreşte o dată la doi ani – care a ajuns la a cincea ediţie fiind generată de revista Pavilion – journal for politics and culture şi ataşată Centrului de Artă Contemporană Pavilion. Împreună formează trei instrumente de gândire critică, cum ne place să le numim. Bienala e o structură relativ simplu de înţeles. E vorba de o expoziţie principală şi de alte evenimente conexe, cum ar fi prelegeri, programe educaţionale, conferinţe etc.

 

Pentru BB5 am selectat spaţii diferite: Institutul de Cercetări Politice, Alert Studio, Casa Presei Libere, trei reviste în care va interveni unul din artişti, înţelegând că presa este spaţiu public, avem o artistă care va interveni în restaurantul Nana de pe Ion Câmpineanu, dar mai multe o să aflaţi vizitând bienala. BB intervine în spaţiul oraşului pentru a atrage atenţia nu numai asupra artei contemporane, dar şi asupra unor zone necunoscute sau uitate, asupra unor momente istorice. Bucureştiul este un spaţiu cu multe layere arhitectural-istorice. Mergând pe stradă, poţi trece dintr-o epocă în alta foarte rapid. Oamenii mai spun că Bucureştiul este şi o varză. Este cam varză, de altfel BB2 a fost despre haos. Invitaţii noştri au fost marcaţi de felul în care erau parcate maşinile în Bucureşti. Pentru ei era de neconceput să coboare în stradă pentru a ocoli o maşină parcată pe trotuar, în timp ce poliţistul stă la câţiva metri mai încolo nefăcând nimic. Este interesantă şi inabilitatea autorităţilor la nivel de intervenţie. Nu o spun cu rea intenţie, ei chiar sunt inabili în a negocia respectarea legii, care teoretic n-ar trebui negociată, dar nici aplicată cu bâta. Acolo unde nu se mai poate, pui gard – cam asta e mentalitatea. Interesantă aşadar impotenţa aceasta a autorităţilor de a normaliza un oraş, în sensul de a-l face locuibil.

 

În acest moment, oraşul Bucureşti nu este locuibil, iar bienala încearcă să-l locuiască cumva. Mecanismul de funcţionare, ca la orice altă bienală, e unul simplu. E vorba de expoziţia centrală, despre care spuneam că va avea loc în mai multe locaţii din oraş. Am omis să amintesc fosta Postăvărie Română, unde se află centrul Make a Point. Aşa încât parte din expoziţie se desfăşoară într-un loc în care, în trecut, se efectua controlul tehnic de calitate al ţesăturilor. Toate aceste spaţii descriu felul în care bienala încearcă să locuiască oraşul, construind anumite trasee pe lângă expunerea de artă contemporană propriu-zisă. Sigur, în jurul bienalei vor exista multiple evenimente paralele: evenimente discursive, adică prelegeri, conferinţe, evenimente paralele, concertul trupei Chinawoman, care vine pentru prima oară în România. Întotdeauna bienala are un alt curator, numit de către bordul bienalei, iar anul acesta este Anne Barlow, directoare la Art in General din New York, care a ales ca temă Tactici pentru aici şi acum, o temă care face referire la educaţie şi mediaţie. Întotdeauna am încercat să aducem curatori care negociază localul cu globalul, ajutând la medierea unui tip de subiect de interes pentru momentul actual. Iar în acest moment este clar că ne lipsesc elemente vitale: educaţie, cultură, sănătate. Cu un popor bolnav, needucat şi incult nu ai cum să te afli între popoarele care dau valori universale. Noi ne aflăm, din păcate, în acest punct, în care lucrurile esenţiale, care să te facă să te simţi bine şi sigur pe tine, educaţia, gradul de cultură şi sănătatea, suferă greu apropiindu-se de extincţie. Se află într-un faliment complet. În educaţie cel puţin, există un faliment etic, unul moral şi un faliment financiar. Totul este un dezastru complet. În sănătate, te duci la spital cu seringa în buzunar, iar în cultură… Domnului Ministru i se pare mult mai important să sprijine festivalul de fanfare decât bienala de artă contemporană sau centrele de artă contemporană din România.

 

Dacă ne uităm pe agenda spaţiilor în care se va desfăşura expoziţia principală a bienalei, observăm că în afară de Pavilion, Alert Studio şi Make a Point, restul nu sunt spaţii consacrate artistic. În ce măsură această alegere este şi un statement?

 

Este şi un statement, în măsura în care am încercat întotdeauna să introducem spaţii care în aparenţă nu au legătură cu arta contemporană. Arta contemporană nu poate fi dezlipită de contextul social şi politic, arta nu este doar un element de design, ea este un element de intervenţie socială şi politică. Astăzi artistul este activist politic, iar spaţiul de expunere devine spaţiu de dezbatere. Nu poţi să rămâi neimplicat într-un context social ca acesta în care trăim noi.

 

Astfel, alegerea noastră este una programatică. Alegem spaţii cu importanţă istorică, o fabrică în care muncitorii erau 90% femei, care producea ceva esenţial, postavul, care după aceea devenea uniformă militară, de elev, de miliţian. La fel este şi o clădire în care foarte puţini au intrat vreodată este Casa Presei Libere. Fosta Casa Scânteii este locul în care se controla toată informaţia pe care noi o primeam. Astăzi este populată tot de ziare şi televiziuni, care nu mai sunt controlate de un partid-stat, dar sunt controlate de un patron. După aceea, clădirea în sine e foarte interesantă, o copie după Universitatea Lermontov din Rusia, care seamănă cu Palatul Culturii din Varşovia. Toate aceste lucruri nu sunt afirmate explicit, însă oferim vizitatorilor posibilitatea să vadă o porţiune de bienală într-un loc în care nu au fost niciodată şi poate că nici nu ar ajunge altfel. Îi îndemnăm să îşi dezvolte curiozitatea intelectuală, să apeleze la cercetare.

 

Pe de altă parte, tot programatic, am încercat să folosim spaţii artistice care credem că au o importanţă vitală pentru scena de artă contemporană românească. Noi nu credem că toate spaţiile din Bucureşti ori din România au o importanţă vitală, Galeria Simeza sau Galeria Orizont nu credem că au vreo importanţă pentru cultura română actuală. Şi o spun cu tristeţe. Alert Studio în schimb este singurul artist-run space. Într-o societate normală, pe o scenă de artă normală, artist-run space-ul este celula-mamă a scenei artistice, acolo expun artiştii pentru prima dată, au voie să greşească cât vor, după care cresc şi expun în alte zone, în bienale, în centre de artă contemporană mai mari sau chiar în muzee mai târziu. Make a Point, un alt exemplu, este un spaţiu care se luptă să trăiască în acea fostă fabrică pentru a crea evenimente importante pentru comunitatea locală, ei fac proiecte pentru oamenii din Pantelimon. Iar cei 300 de oameni din presă, curatori, directori de muzee, de centre, de bienale care au influenţă mediatică vor vizita cartierul Pantelimon. Altfel spus, nu mai vopsim gardul, le arătăm viaţa reală, le arătăm că Pantelimonul şi nu numai centrul sofisticat. Viaţa reală e în Pantelimon, cu sacoşa de plastic, cu alimentarele vechi, cu acele tanti în halat, aia e România reală.

 

În acest fel, o bucăţică din această Românie reală va fi experimentată direct, iar vizitatorul care nu găsea niciun motiv să meargă în Pantelimon, acum va merge să vadă artă, dar în egală măsură, în drumul său spre acel loc, va vedea şi oamenii, locurile. Pe de altă parte, am fi folosit cu plăcere şi alte spaţii independente de artă, dacă ele ar fi existat. În 2010 am cooptat defunctul Centru de Introspecţie Vizuală care, din păcate, a dispărut. Nimănui nu i s-a părut a fi un semnal de alarmă, nici măcar domnului Ministru sau domnului Primar, că un asemenea spaţiu, unde au expus artişti mari, ca Ioana Nemeş, Ahmet Öğüt, Jakup Ferri, cu proiecţii de filme realizate de artişti importanţi, un spaţiu ca acesta a dispărut. Primarul şi Ministrul trebuie să ştie ce au în curte. De aceea plătim consilieri în ministere şi pe la primării.

 

Spre exemplu Bucharest Biennale aduce cam 5000 de străini în România. Dau acest exemplu pentru că îmi este la îndemână. Nu sunt mulţi, dar aceşti 5000 de vizitatori străini stau la hotel, mănâncă, folosesc mijloacele de transport în comun sau taxiurile, intră într-un bar, consumă. Noi am făcut o statistică, iar bienala aduce oraşului o sumă extrem de mică, dacă o compari cu orice altceva, cam 300-400 mii de euro, de la oamenii care vin şi vizitează bienala. Poate părea puţin ciudat, dar ne-am dus cu această statistică, încercând să-i argumentăm primarului că din aceşti 300 de mii de euro pe care bienala îi aduce oraşului ar putea să ne dea a treia parte, pe care să o reinvestim tot în bienală, pentru a o putea continua. Evident că primarul Bucureştiului, care nu-mi este drag deloc şi care nu este un om cult, nu a înţeles nimic. Devizul de cheltuieli cash este de 172 de mii de euro, iar bugetul necesar total de peste 900 de mii de euro. Iar bugetul bienalei de anul acesta este de 124 de mii în total, adică îngrozitor de puţin. Ministerul Culturii ne-a oferit 4700 de euro din 172 de mii… Am crezut că râde de noi, în timp ce aloca 600 de mii pentru festivalul nu ştiu care. De altfel, domnul Kelemen Hunor nu a făcut nimic nici pentru cultura din Harghita şi Covasna. Cei care au vrut să pună pe picioare un centrul de artă contemporană la Miercurea Ciuc nu au primit ajutor nici măcar de la UDMR. Să nu ne imaginăm că ei ar mişca ceva pentru comunitatea maghiară, şi ei sunt doar nişte politruci care dau din gură şi cer voturi. Dar să revin, acesta e oraşul cu care avem de-a face. Un oraş care stă şi sus şi jos, în care vezi şi tineri drăguţi, cu skinny pants, cu haine moderne şi cocalarii glam, cum le spune un prieten, cu tricouri Armani mulate pe burţile mărturisitoare de bun trai, cu femei care se îmbracă de le poţi confunda uneori cu prostituatele de pe Ştefan Furtună, cu rockeri şi punkişti, adică un oraş eclectic pe care îl iubesc foarte mult, dar care nu este locuibil. Însă dacă îl cunoşti mai bine, îl iubeşti. Cei care au stat trei zile, l-au detestat, cei care au stat două săptămâni, au vrut să se mute aici. Acesta e tipul de oraş cu care avem de-a face şi în care întreaga noastră echipă doreşte să locuiască mai bine. Noi vrem să stăm aici nu să fugim în Berlin. Dar aceşti politicieni ne vor face să fugim acolo.

 

Cum aţi ales curatoarea, pe Anne Barlow?

 

Curatorul unei bienale este numit de un board, o să sune ciudat, care nu este public. Nu este public pentru că e, de fapt, un advisory board. Apoi, în lumea artei contemporane, dacă s-ar şti cine sunt cei care numesc un curator, ar începe presiunile. La solicitarea celor din bord, s-a decis ca acesta să nu fie public. Tot aşa cum boardul de la Documenta nu este unul public. Sau cel de la Bienala de la Veneţia, pentru că inevitabil apar presiuni din partea galeriilor, a artiştilor. Acest board cu care ne consultăm este format din foştii curatori ai bienalei, teoreticieni şi artişti. Sunt 9 persoane, dintre cele mai importante şi mai competente în lumea artei contemporane. După exact ultima zi a bienalei actuale vom anunţa curatorul pentru bienala din 2014. Evident, ştim de-acum cine va fi, dar nu-l dezvăluim din cauza aceleiaşi presiuni pe care de regulă o impune scena de artă.

 

Mai întâi, există o perioadă de cercetare, întreprinsă de mine şi de Eugen Rădescu, co-directorul bienalei, iar împreună cu boardul alegem curatorii care vin din aceeaşi zonă de interes social şi politic ca şi noi. Adică să cunoască zona Balcanilor şi a Europei de Est, să ştie câte ceva despre România. Am strâns astfel 12 propuneri curatoriale, între care şi Anne Barlow. Ne impusesem de asemenea să nu alegem curatori ultracelebri. La ediţia din 2014 într-adevăr va fi unul ultracelebru, dar asta e dintr-o întâmplare. Anne Barlow, desigur, era cunoscută, dar nu făcea parte din categoria aia, big shot, iar genul acesta de curator este mai dispus de a se implica în relaţia cu oraşul. Din cele 12 propuneri, am redus la 5, cu care am purtat individual discuţii. Le-am comunicat de la bun început cine sunt ceilalţi 4 posibili curatori ai bienalei, iar la final am decis să fie Anne Barlow, pentru că se apropia cel mai mult de ceea ce ne doream să urmeze. Asta pentru că noi nu intervenim deloc în activitatea curatorului bienalei, iar neintervenind deloc, trebuia să ne asigurăm că avem un curator care e stăpân pe ceea ce face, că are tărie psihică să ducă la bun sfârşit o asemenea întreprindere care durează doi ani. Doi ani de cercetări, de călătorii, căutări. Închipuie-ţi că vezi 300 de artişti, iar din aceştia trebuie să alegi 20 sau 50. Anul acesta sunt 20.

 

Cam acesta e mecanismul, nu se deosebeşte de celelalte bienale. Iar alegerea viitorului curator are loc cam cu şase luni înainte de deschiderea bienalei curente. Cu alte cuvinte, am decis în decembrie anul trecut cine va fi curator pentru 2014. Îmi veţi spune, bine, dar de unde atâta muncă pentru o expoziţie cu 20 sau 50 de artişti? Pare simplu, însă implicaţiile sunt internaţionale, în plus, o bienală trebuie să favorizeze un spaţiu de dezbatere, nu vrem să fim o bienală turistică.

 

Oricum, conceptul de bienală a fost discutat de nenumărate ori, de la a fi radical contestat, până la fetişizare. Cum aţi ajuns la tema bienalei, Tactici pentru aici şi acum?

 

Nu noi am ajuns la această temă, ci Anne Barlow, tema îi aparţine în totalitate. În urma cercetărilor pe care le-a făcut, Anne Barlow a ajuns la concluzia că e un subiect de mare actualitate, mai ales în România, odată cu noua lege a educaţiei. Şi chiar cred că avem nevoie de tactici pentru aici şi acum, ACUM!

 

Implicarea noastră în activitatea curatorială se opreşte la nivel administrativ şi de brainstorming. Brainstorming, pentru simplul fapt că, întâmplător, cred că suntem singura bienală ai cărei directori sunt teoreticieni, profesori şi curatori în acelaşi timp. Majoritatea celorlalţi directori de bienală e formată din oameni care vin din zona businessului, ori au activat în administraţie, dar nu sunt teoreticieni. Aici se vede diferenţa şi de aceea ne înţelegem întotdeauna foarte bine cu artiştii şi curatorii pentru că îi cunoaştem, iar singurul lucru pe care îl facem este ca, la invitaţia curatorului, să participăm la acest brainstorming, în care acesta ne spune cam ce ar vrea să facă, cerându-ne o părere nu directorială, ci teoretică. În rest, nu intervenim în actul curatorial.

 

Oricum, să faci singur toată bienala ar fi o nebunie, ai nevoie de o echipă puternică în spate, mai ales că Anne a hotărât să nu aibă asistent curator, spunând că nu i se pare necesar în acest moment. Într-un fel o înţeleg, pentru că nici eu nu am lucrat niciodată cu asistent curator. Am impresia că astfel obţii mai mult de la un artist, dacă lucrezi direct cu el. Mai ales că nu lucrăm cu galerii, ci cu artişti în mod direct, pentru a evita structura comercială şi birocratică pe care o presupune o galerie, gândită să producă profit, înainte de orice altceva.

 

Apoi, din cauza subfinanţării crase din România, nu îţi permiţi să negociezi cu o galerie, dar cu un artist poţi negocia până la prezenţa lui în mod gratuit într-o expoziţie. Dar, sincer, m-am săturat să cerşesc artiştilor, curatorilor, firmelor ca să-mi dea bani, să fac nişte evenimente despre care, nu mai departe de acum câteva săptămâni, revista Forbes din UK afirma că este una din bienalele cele mai importante. BB a apărut în toate revistele de linii aeriene. Asta nu-i reclamă pentru România? Este, dacă apari în revista de la Lufthansa, AirFrance, KLM, WizzAir etc. Revista Forbes a făcut un material despre bienalele de vizitat anul acesta. E un an în care avem Manifesta, Documenta şi Bienala de la Berlin, pe lângă altele. În plus, Artforum ne listează ca meeting point pentru profesionişti, FlashArt la fel.

 

Dacă am reuşit să facem o asemenea performanţă internaţională, am făcut-o şi pentru noi. Nu cerem nimic, nici să fim aplaudaţi, nici pupaţi, nimic. Cerem să fim finanţaţi de Statul Român pentru plusvaloarea pe care am adus-o. E dreptul nostru să cerem asta. O facem nu doar pentru noi. Puteam să fiu director la Londra şi să mă doară în cot de România. Nu cer nimănui să-mi fie recunoscător că am rămas, dar cer ca oamenii care vin în urma mea, oamenii de 25 de ani din echipa noastră să nu fie trataţi cu greaţă şi cu dispreţ. Să fie trataţi pentru ceea ce sunt, doctoranzi, oameni care scriu, care gândesc, care sunt o valoare pentru ceea ce înseamnă educaţie şi cultură în ţara asta. Şi jurnaliştii sunt trataţi de Guvern de parcă ar fi nişte gunoaie. Am fost jurnalist în perioada grea a jurnalismului, ştiu ce înseamnă să fii călcat în picioare când, de fapt, tu faci un serviciu public extraordinar de important. Cred că ar trebui să fim văzuţi, fără a ne mai plânge undeva, fără a semna petiţii. Oamenii plătiţi în cadrul structurilor de stat ar trebui să fie mai implicaţi, cum se întâmplă peste tot.

 

Să dăm un exemplu concret. Avem un proiect european în care sunt implicate Bienala Contour, Bienala de la Liverpool şi Bienala de la Göteborg. Suntem patru bienale, cunosc experienţa lor, ştiu cum lucrează, avem parteneriat cu Bienala de la Berlin şi cea de la Istanbul, care sunt printre cele mai bune, iar în cazul tuturor acestora, primăria se interesează din timp de perioada în care vor avea loc şi de felul în care şi-ar putea negocia contribuţia şi sprijinul. Poziţia lor este: nu poţi face un asemenea eveniment în oraşul meu şi eu să nu particip, vreau să fiu prezent cu sigla, să se vadă că am participat şi eu. Dar acesta e un alt tip de mentalitate. Dacă te uiţi în publicaţiile celorlalte bienale, nu există nici una pe care să nu scrie că e cu sprijinul Ministerului Culturii, al Consiliului Local etc. Cea mai mică primărie vine cu ceva. Cu toţii sunt conştienţi că trebuie să capete acces în lumea asta a bienalei, pentru că, până la urmă, ea creează şi produce spaţiu de dezbatere pentru viitorii lideri. Nu numărul de vizitatori contează, ci calitatea lor. Oricum numărul acestora a fost întotdeauna peste cât ne-am fi aşteptat. Toţi cei 300 de invitaţi acreditaţi vor scrie undeva, vor povesti, vor duce vorba. Iar cei 50.000 de vizitatori vor pleca cu ceva. Ne-a ajuns cât s-a spus numai de rău despre România, iată un prilej să se spună de bine. Dar asta nu se poate întâmpla fără o investiţie.

 

Dar care este poziţia comunităţii artistice locale? Un asemenea demers contemporan unic în spaţiul bucureştean, iar de când nu se mai ţine Perifericul, în tot spaţiul românesc, este de aşteptat să genereze adeziuni în masă din partea comunităţii artistice. S-a întâmplat acest lucru?

 

Nu de adeziune şi sprijin avem nevoie în povestea bienalei, ci de oameni mai guralivi ca mine, care să nu aibă nicio apăsare să protesteze împotriva AFCN cu glas tare. Dar această scenă care să protesteze cu glas tare nu există, pentru că nu există o societate care să protesteze. Au tăiat 25% din salariu şi au ieşit 3000 de oameni în Piaţă, au tăiat 5% în Spania şi au ieşit un milion şi jumătate. Asta este diferenţa. E o lipsă de solidaritate care se manifestă în toate zonele. La marşul gay ies 400 de oameni. În stradă găseşti 3000 de sindicalişti din 120 de mii de membri, 5 artişti din 300. Nu pentru bienală vreau solidaritate, aşa cum nu vreau solidaritate pentru nimic din ce fac eu, problema mea este că nu ne solidarizăm în privinţa unor scopuri comune. Adică: subfinanţarea culturii. De fiecare dată când am vrut să facem ceva, s-a găsit unul mai deştept care a arestat întreprinderea şi s-a terminat. Ne-am strâns mai multe organizaţii şi am declarat că nu mai aplicăm la AFCN pentru că Andreea Grecu, directorul de atunci, fusese demisă ilegal. Ca dovadă, tribunalul i-a dat dreptate şi va fi repusă în funcţie. Dar am păţit ca în bancul cu Bulă. Toţi voluntarii să facă un pas în faţă, iar toţi voluntarii fac un pas înapoi şi rămâne Bulă. Uite că noi am fost Bulă. Suntem singurii care nu am aplicat, restul, toţi au aplicat. Sper să nu se supere nimeni pentru că nu o spun cu rea intenţie, ci încerc să atrag atenţia asupra unui tip de comportament.

 

Revenind la bienală, am văzut că s-a făcut publică lista artiştilor. Cum sunt lucrările care vor fi expuse? La ce să ne aşteptăm?

 

Cunosc lucrările în detaliu, pentru că le producem, deci trebuie să le cunoaştem până la ultimul şurub. În momentul în care curatorul a ales artiştii, lucrările, preluăm noi comunicarea directă cu ei, pentru partea de producţie a lucrărilor. La ce să ne aşteptăm? În primul rând, la două nume foarte sonore, cu două lucrări noi, create special pentru bienală, Ahmet Öğüt şi Aurelian Froment sunt doi dintre cei mai cunoscuţi artişti din lume la ora actuală. Cred că high-light-ul bienalei, ca greutate, venind direct de la Tate şi mergând, după noi, la Documenta, este Jill Magid care va avea o intervenţie într-o revistă de femei (Tabu), în una de arhitectură (Zeppelin) şi într-o revistă de, ceea ce îmi place să numesc, radical life style (Vice). O să avem o lucrare foarte interesantă făcută din copaci tuia în Casa Presei, aparţinând lui Abbas Akhavan. Va mai fi o interesantă intervenţie în acest mic restaurant Nana de pe Ion Câmpineanu, unde doamnele îţi gătesc ca la mama acasă şi unde Ruth Ewan va insera un music box, la care în loc să alegi melodia, vei alege o temă: rezistenţă, politică ş.a.m.d. Alegi o temă şi vei auzi o melodie asociată ei. Ea a făcut o cercetare, iar majoritatea melodiilor sunt româneşti, de la pop, până la manea şi rap. Aurelian Froment are un film scurt pe care îl va pune înaintea proiecţiilor de la Cinema Union. Va fi şi Rinus van der Velde, unul din artiştii belgieni foarte în vogă la moment, care va desena chiar pe pereţii de la Pavilion, în interior. Îl vom avea pe celebrul artist suedez Klas Eriksson, care va face un performance în seara zilei deschiderii, pe 24 mai, cu 100 de oameni cu torţe, iar a doua zi va avea un alt performance la Make a Point, în fabrică, iar înregistrările vor intra ulterior în expoziţie.

 

Cam asta ar fi în mare. Suntem întrebaţi de ce avem doar 20 de artişti, când alte bienale au câte o sută. Acesta a fost statementul nostru de la bun început, niciodată mai mult de 45 de artişti. Pentru că este mai dens, mai puternic mesajul. Dacă ai de văzut mai puţine lucrări, te poţi concentra pe fiecare în parte mai mult. Pe mine mă plictisesc expoziţiile uriaşe. Am avut acest discurs şi la IKT, unde am spus să se renunţe la monumentalismul acesta al expunerilor uriaşe. Dar am observat că ceea ce tot spun de 7-8 ani încoace începe să fie o modă. Manifesta are 40 de artişti, nu mai are 120 ca înainte. În plus, e nevoie ca şi artistul să capete semnificaţia pe care o merită. Dacă e unul din o mie, nu e aşa de important, însă dacă e unul din 40, lucrurile se schimbă. Iar Anne a fost şi mai radicală, reducând numărul la 20, deşi nu ea rămâne ca cel mai radical curator de bienală. Acum vreo două ediţii, curatorul Bienalei de la Göteborg a creat o bienală cu trei artişti. Fiecare artist a avut câte o clădire la dispoziţie. La fel şi Bienala de la Istanbul, care a avut mult mai puţini artişti anul trecut. Am fost în poziţia de a mi se cere 100 de artişti pentru o expoziţie curatoriată, iar când ajungi la numărul 50, nu numai că ai obosit, dar nu mai ai concentrarea necesară pentru a te gândi la nişte lucrări foarte ferme, totul disipându-se şi alegându-le să fie doar număr.

 

Spre exemplu, acum doi ani am organizat la Universitatea Naţională de Arte o dezbatere despre bienale, împreună cu Chantal Mouffe, Maria Muhle, Beate Wiss şi alţi mari istorici şi teoreticieni de artă preocupaţi de conceptul de bienală. Concluzia generală a fost că necesitatea bienalelor există, numai că unele dintre ele se transformă în târguri de artă şi alte structuri comerciale. Aici e problema, că unele bienale şi-au pierdut suflul importanţei pentru oraş şi dimensiunea intervenţiei locale, devenind muzeificate şi comerciale. Bineînţeles că prima pe listă a fost Bienala de la Veneţia, care este deja un târg de artă. Când afişezi numele galeriei din care poţi cumpăra lucrarea din expoziţia principală, deja e problematic.