Octavian Soviany: „Când scrii, propria-ţi viaţă dispare”

Aţi scris romanul Viaţa lui Kostas Venetis în şapte ani. I se poate face unui scriitor frică de propria lui carte. Ce aţi simţit faţă de „trupul” acestui roman? 

Am scris într-adevăr şapte ani la Viaţa lui Kostas Venetis, iar frică mi-a fost: şi de personaj, şi de carte. De personaj pentru că de multe ori aveam sentimentul că săvârşesc un păcat faţă de adevăratul Kostas (despre care voi vorbi mai încolo), transfor­mându-l într-un fel de monstru moral, deşi la început nu asta mi-a fost intenţia. Intenţia mea era doar să scriu o poveste, iar povestea a ieşit aşa cum a ieşit, parcă fără voia mea, ca şi cum cineva mi-ar fi dictat cartea asta. Iar de roman mi-a fost frică deoarece, pe parcurs ce scriam, îmi dădeam seama că lucrez la o carte care se poate rata foarte uşor, exista pericolul căderii în senzaţional, pe care nici acum nu ştiu dacă am reuşit să-l evit în totalitate. Dar până la urmă totdeauna ţi-e puţin frică atunci când scrii, iar faptul de a inventa nişte oameni, cu poveştile lor, are poate, chiar prin natura lui, o anumită încărcătură de demonism. Oricum, scrisul e departe de a fi (aşa cum afirma un ilustru poet german) „cea mai inocentă dintre toate îndeletnicirile”.

Cât de mult se modifică percepţia asupra realităţii şi propria viaţa atunci când scrieţi?

Când scrii (mă refer strict la actul scrisului), realitatea, ca şi propria-ţi viaţă dispar cu desăvârşire. Nu mai există decât pagina pe care o scrii şi care în momentul acela e mult mai importantă decât tine, decât ceilalţi şi decât orice altă realitate. Nu m-aş mira să existe un grăunte de adevăr în credinţa acelui grec din vechime care afirma că cel care scrie (literatură, fireşte) e posedat de un daimon, adică de o energie nepământească.

Care este „viciul” pe care îl îndrăgiţi cel mult. Există o legătură între viciu şi literatură? 

Există probabil în fiecare din noi o parte tenebroasă, pe care o ignorăm, şi care ne bântuie câteodată visurile, reveriile şi paginile pe care le scriem. Undeva, în tenebrele inconştientului meu, se ascunde poate un Kostas Venetis, până la urmă cartea asta trebuie să vină de undeva. Cu toate acestea, n-am folosit în mod conştient pe parcursul romanului niciun detaliu autobiografic, iar viciile mele se deosebesc mult de cele ale lui Kostas: fumez două pachete de ţigări pe zi, beau multe cafele, n-au lipsit din viaţa mea nici excesele bahice, dar... cam atât. Alcoolul mi-a stimulat poate uneori inspiraţia, dar n-am scris niciodată sub influenţa lui. Nici nu cred că se poate.

Cum aţi ajuns la acest nume, care e povestea lui „Kostas Venetis”? 

Am mai avut prilejul să povestesc că totul a început de la o scrisoare a Norei Iuga. Îmi scria că descoperise, pe o cruce dintr-un cimitir al unei capitale occidentale, numele lui Kostas Venetis. Ei i se părea că acest nume se potriveşte cu atmosfera romanului meu, Textele de la Monte Negro, la care lucram pe vremea aceea şi mă sfătuia să-l introduc în roman. Am făcut-o. Dar personajul (sau, mai exact, numele lui) a început să mă obsedeze şi am simţit că trebuie să scriu o carte intitulată Viaţa lui Kostas Venetis. Când m-am apucat de lucru încă nu ştiam că „eroul” meu va fi adeptul unei religii a răului, după cum nici eu nu sunt adeptul unei asemenea religii: mă consider un creştin, poate puţin problema­tic, dar un creştin. Totul s-a înfiripat pe parcurs, fără niciun proiect prealabil... scriam ca în vis.

Care este cel mai frumos vis pe care vi-l amintiţi?

Îmi amintesc de un vis din copilărie, în care călătoream pe un vapor împreună cu o fetiţă de care mă îndrăgostisem. Fetiţa aceea avea un zâmbet atât de luminos, încât, privind-o, aproape că-ţi dădeau lacrimile de fericire. Dar am avut parte de puţine vise de felul ăsta, mai mult de coşmaruri – în care apărea, obsesiv, decapitarea!

L-aţi visat vreodată pe Kostas? 

Nu l-am visat niciodată pe Kostas, dar odată mi s-a părut că-l întâlnesc în viaţa reală. Era noaptea târziu, într-o cârciumă pustie la ora aceea, dintr-un cartier peri­feric al Bucureştiului. Barmanul moţăia în spatele tejghelei, eram singurul lui client, când dintr-odată în local a intrat un bărbat înalt, mustăcios, cu o pălărie neagră trasă pe ochi... „Uite-l pe Kostas Venetis” – mi-am zis eu atunci în gând, iar când omul s-a apropiat de mine şi m-a întrebat cu o voce răguşită de tutun şi de băutură „Vrei să-ţi fac o scamatorie?”, am înlemnit. Eram convins că mă aflu în pragul unei crize de nebunie. Lucrurile s-au lămurit însă repede, necunoscutul acela nu era, desigur, Kostas Venetis... 

Un mic joc imaginativ: să zicem că pe coperta a IV-a a romanului Viaţa lui Kostas Venetis ar fi scris Sadoveanu şi Sade. Ce credeţi că ar fi scris?

„Acest scriitoraş mă copiază cu neruşinare, dar poate că nu e lipsit de o oarecare imaginaţie” (Marchizul de Sade); „O sumă de orori, pe care nu le poţi citi decât cu o crâncenă scârbă. Autorul unei asemenea cărţi s-ar cuveni închis într-o casă de sănătate” (Mihail Sadoveanu).