Pavel Šporcl, de la vioară la Facebook şi înapoi. Cu eleganţă

Înainte să plece într-un scurt turneu prin ţară – la Baia Mare, Cluj, Bistriţa şi Timişoara – am stat puţin de vorbă despre proiectele sale mai mult sau mai puţin conformiste, despre aşteptări şi despre cum nu mai aud bine orăşenii în zilele noastre.

Într-un anume sens, putem spune că ceea ce v-a adus în România este şi legătura cu Alexandru Tomescu, împreună cu care aţi studiat la Los Angeles? Vă leagă ceva special de Alexandru?

Poate tocmai faptul că nu am cântat până acum împreună. Am studiat cu acelaşi profesor la Dallas, dar nu în acelaşi timp. Apoi ne-am întâlnit la Los Angeles, în cadrul unui proiect special al profesorului nostru, intitulat I Palpiti, unde acesta îşi invită foştii sau actualii elevi să cânte muzică de cameră sau să facă parte din orchestra I Palpiti, care performează în Disney Hall din LA.

După aceea, nu ne-am mai văzut vreme de 10-12 ani. Iar apoi, cu doi în urmă, Alexandru era în vizită la Praga şi m-a sunat să ne întâlnim, însă eu eram plecat, aşa că nu ne-am întâlnit. Şi pe urmă a venit la Praga René Kubasek (directorul Centrului Ceh din Bucureşti) şi mi-a propus să cântăm împreună. M-am gândit atunci că era ocazia perfectă să vizitez România, aşa că i-am răspuns că aş fi fericit să vin aici. Au aranjat totul cu agenţia care se ocupă de Alexandru şi iată-mă.

Sunteţi pentru prima oară în România şi, după Bucureşti, va urma un scurt turneu prin ţară. Care sunt aşteptările dumneavoastră în legătură cu asta?

Mă bucur foarte tare că sunt aici şi mai ales mă bucură faptul că nu e vorba doar de Bucureşti. Mă aştept, deci, să aflu mai multe despre ţara voastră şi cum arată locurile şi celelate oraşe în care vom concerta. Mă aştept la nişte duouri bune cu Alexandru la vioară, dat fiind că ne înţelegem foarte bine. De asemenea, e important să menţionez că sărbătorim cu această ocazie Ziua Naţională a Republicii Cehe (pe 28 octombrie), aşa încât ambasadorul Cehiei ne va însoţi de-a lungul turneului.

Cum vi s-au părut aranjamentele pe care Dan Dediu le-a scris special cu această ocazie?

Mi-au plăcut, fireşte, însă sunt foarte, foarte greu de cântat: fragmente din Vltava lui Smetana, cu citate muzicale din concertul lui Mendelssohn Bartholdy, puse laolaltă cu Zborul cărăbuşului şi părţi din Capriciile lui Paganini, pe un ritm complet diferit. Este o senzaţie foarte confuză, mai ales când eşti obişnuit să le cânţi într-un anume fel.

Iar în noiembrie plecaţi în turneu în Cehia?

Da, este adevărat: în fiecare toamnă plec într-un turneu prin ţară interpretând cel mai recent CD. Anul trecut am fost în turneu cu proiectul meu crossover pop, numit „Sporcelaine”, ocazie cu care am cântat chiar şi într-un aeroport. Înainte de asta am făcut turnee cu ansamblurile mele ţigăneşti. Mă bucură faptul că anul acesta mă întorc la muzica clasică, cea mai aproape de sufletul meu, cu programul celui mai recent CD al meu, care se numeşte „My Violin Legends”. Va fi o serie de recitaluri: vioară şi pian, pe frumoasa muzică a predecesorilor mei. Şi mă voi întoarce, de asemenea, la locurile obişnuite unde se cântă muzică clasică.

Sunteţi cel mai apreciat violinist ceh din ultimii zece ani. Ce înseamnă asta pentru dumneavoastră, când predecesorii sunt un Jan Kubelík ori Váša Příhoda?

Păi, mă simt foarte mândru, fireşte. Şcoala de vioară cehească este faimoasă, iar eu eu mă înscriu în linia acelor violonişti: fondatorul şcolii este Ševčík, un celebru professor de vioară, iar orice copil care învaţă să cante la vioară îl cunoaşte pe Ševčík, căci acesta a scris multe exerciţii – toată lumea cântă după ele.

Ševčík a fost profesorul lui Kubelík şi Kocian, iar cel din urmă a fost profesorul profesorului meu din Praga, Václav Snítil. Tocmai asta m-a făcut să înregistrez acest CD, ca un omagiu adus trecutului şi acestor oameni minunaţi. Şi tocmai de aceea am şi compus una dintre bucăţile de pe CD, un omagiu adus lor.

De unde vine influenţa ţigănească?

Sunt sigur că am fost ţigan într-o altă viaţă… şi întotdeauna mi-am dorit să cânt genul ăsta de muzică. O ascultam adesea când eram copil. Trebuie să recunosc că violoniştii ţigani sunt absolut incredibili. Noi avem multe ansambluri cu ţambal pe parte de muzică folk, mai ales în Moravia, şi mie personal îmi place foarte mult ţambalul ca instrument. De fiecare dată când am ocazia să când cu o formative cu ţambal, nu ezit. E o pasiune de-a mea. Aşa încât, mi-am tot dorit să cânt cu un ansamblu ţigănesc, dar este destul de dificil să te duci la ei şi să spui „bună ziua, eu sunt Pavel şi vreau să cânt cu voi. Iar tu, prima vioară, poţi să pleci, pentru că de acum încolo voi fi eu prima vioară”.

Astfel, cum mă tot gândeam eu cum să fac, am primit un mail de la managerul trupei Romano Stilo în care mă invita să cânt alături de ei la un concert de binefacere la Bratislava. Mi-a spus şi faptul că nu au niciun ban. Am spus că nu e nicio problemă, căci eu am tot cântat fără plată în concerte de binefacere. Dar în cazul acesta ei nu aveau nici măcar bani de benzină până acolo. Însă mi-am spus că e ceva ce ţi se întâmplă o dată în viaţă şi că o să-mi scriu în CV că am cântat alături de un ansamblu ţigănesc. Aşa că m-am dus şi asta a fost: peste câteva luni mă gândeam ce să mai înregistrăm împreună. Apoi mi-am spus că asta înseamnă să ai noroc…

Poate că ştiţi de un mare violinist roman, Grigoraş Dinicu, şi de piesa lui, Hora Staccato ?

Da, îl ştiu şi pe el, ştiu şi piesa. Chiar cântăm tot timpul în concerte una dintre piesele lui, Ciocârlia. Mă gâdeam ce să înregistrez şi asta a fost o idee bună. Aşa încât, împreună cu Romano Stilo, am făcut un CD. Şi chiar a fost interesant pentru că ne-am apucat să repetăm împreună, doar că ei nu repetă niciodată. Pur şi simplu cântă. Aşa încât în felul ăsta ei au învăţat să repete şi eu am învăţat altele de la ei.

Cu câteva luni înainte de înregistrarea propriu-zisă, tipul de la casa de discuri m-a întrebat ce urma să înregistrăm, iar eu i-am răspuns că habar nu aveam şi că trebuie să aibă încredere în mine. Şi cum aveam o relaţie bună cu cei de la Supraphon, au avut într-adevăr încredere şi ne-am zis că o să iasă sau ceva oribil, sau ceva minunat. Şi, din fericire, a ieşit ceva minunat care continuă până în ziua de azi: am cântat peste 180 de concerte împreună până acum şi ne pregătim să scotem un nou CD. Doar că la un anumit moment a trebuit să schimb formaţia şi să cânt cu alţi muzicieni.

Pare să existe în acest moment o modă în a cânta într-un fel anume muzica clasică. La pian, de exemplu, cât se poate de tare şi de repede. Există o asemenea modă şi în privinţa cântatului la vioară?

Cred că la bază lucrurile stau în felul următor: ca să fii auzit din ultimul scaun, trebuie să cânţi tare. Şi apoi, majoritatea orăşenilor şi-au cam pierdut auzul pentru că suntem înconjuraţi de zgomote. Nu mai există locuri liniştite: maşinile sunt zgomotoase, tot timpul cântă o muzică undeva, iar tinerii au mereu căştile în urechi.

Cât despre cântatul rapid, eu am învăţat să cant din ce în ce mai repede ca să ţin pasul cu ansamblul ţigănesc.

Şi mai e un aspect: tehnica de interpretare s-a dezvoltat în asemenea măsură, încât copiii de numai 15 ani pot să cânte Paganini, iar în trecut acest repertoriu era cântat doar de violoniştii cu experienţă.

Ne aflăm în plină epocă YouTube, aşa încât avem acces la aproape tot ce s-a înregistrat în secolul 20. Către ce se îndreaptă lucrurile din punctul ăsta de vedere în 20 sau 30 de ani? Credeţi că YouTube permite o mai mare apropiere a tinerilor faţă de muzica clasică?

Nu cred că ştie nimeni încotro ne îndreptăm. Dar cu siguranţă în zilele noastre trebuie să fii modern, nu doar în ceea ce priveşte YouTube, dar şi în raport cu facebook şi partea de comunicare în general. Trebuie „să-ţi” faci prieteni noi tot timpul. Este unul dintre motivele pentru care fac proiectele cu anasamblul ţigănesc sau cele de crossover pop – în continuare are de-a face cu muzica clasică şi cu tehnica cântatului la vioară, pentru vreau să le fac bine. Şi bineînţeles, dacă vrei să comunici cu publicul, trebuie să foloseşti YouTube-ul.

Dar ce ne rezervă viitorul, nu ştiu: totul de mişcă atât de repede!

Cum se întâmplă că orice înregistrare, de 50 de ani încoace, de la Supraphon, cea mai importantă casă de discuri din Cehia, are o calitate atât de bună? E doar datorită inginerilor de sunet?

Este datorită Sălii de Concerte Rudolfino, una dintre cele mai frumoase şi mai bune săli de concerte din lume, care este de asemenea foarte bună pentru înregistrări.

Dincolo de talent şi multă muncă, de ce altceva mai are nevoie un violinist al zilelor noastre pentru a avea o carieră reuşită?

Trebuie să te şi afli la locul potrivit, în momentul potrivit. Fireşte că ai nevoie şi de noroc. Dar în prezent ai nevoie de un departament de PR bun. E mai dificil dacă eşti la o agenţie deoarece nu toate fac o treabă bună şi uneori mai au şi alţi 20 de violonişti. Astfel, chiar dacă ai fi într-o agenţie bună, asta nu înseamnă că vei cânta tot timpul.

Cum funcţionează PR-ul pentru dumneavoastră?

Sunt pe Facebook, în toate ziarele, apar la TV – toate astea constituie o parte extrem de importantă a lucrurilor deoarece nivelul la care se cântă muzică clasică astăzi este atât de ridicat încât devine absolut necesar să fii cel mai bun, să nu arăţi că ai avea vreo slăbiciune şi să ai un PR bun. Astăzi orice muzician trebuie să ia parte la procesul de comunicare, cu agentul sau managerul său, cu PR-ul etc. Trebuie sa faci filmuleţe, videouri şi multe altele. Eu, de exemplu, postez pe pagina mea de facebook: am mulţi fani care mă urmăresc şi în străinătate şi află unde sunt de pe facebook.

Cu ce violonist din prima jumătate a secolului 20 v-ar fi plăcut să cântaţi dublul de Bach?

Îmi place foarte mult Arthur Grumiaux, din pricină că este un muzician foarte sensibil. Deci, din perspectiva stilului, mi-ar fi plăcut să pot cânta cu el. Sau cu Kreisler. Deşi probabil că cel mai bun violinist a fost Jascha Heifetz, dar Bach-ul lui nu e atât de bachian – motiv pentru care nu l-am menţionat printre cei alături de care aş fi interpretat dublul de Bach.

Publicul de aici ar fi încântat să vă revadă curând pe scenele de la noi.

Cine ştie, poate o să venim chiar cu ansamblul ţigănesc, Gipsy Way. Împreună cântăm muzică clasică, ţigănească, muzică de film sau fantezii din Transilvania. Şi mie mi-ar plăcea să-i aud cântând aici live.