„Un ADN, așa, mai post-punk…”

Mărturisesc că nu cunosc foarte multe lucruri despre voi și cred că acesta și este scopul ascuns al acestui interviu.

Lea Rasovszky: Într-adevăr, nu se știu foarte multe despre noi.

Dragă Lea, debutul tău ca artist vizual este oficial, e cunoscut, e trecut și în CV. Mă întrebam în schimb când ai realizat prima creație despre care să fi simțit, să fi fost conștientă, că e artă.

 L.R.: Interesant e că noțiunea asta m-a interesat de când eram mică. Auzeam destul de des cuvântul „artă”, așa că mi-am creat o definiție destul de timpurie despre ea. Poate nu consideram rezultatul final ca fiind artă, dar simțeam că avea potențialul să fie ceva. Iar în primul an de facultate am început să iau în serios treaba asta. Se întâmplase și mai devreme, dar nu îi găsisem eu un nume.

(Către Carmen și Gheorghe Rasovszky) E adevărat?

Gheorghe Rasovszky: Toți copiii desenează, unii mai bine, alții mai puţin bine, dar la Lea au existat de la bun început niște desene extraordinare.

L.R.: Uite, în spatele tău e un desen din clasa a VI-a cu ai mei.

Carmen Rasovszky: Aici erai deja mare.

G.R.: Când erai mică făceai niște cărți foarte mici pline cu desene. Atunci mi-am dat seama că s-ar putea să o iei pe calea noastră. Ce aș sublinia în toată povestea asta e că nu am forțat-o nici o secundă înspre o direcție sau alta. Am așteptat să vedem ce se va întâmpla.

C.R.: Interesant e că aproape toate desenele erau însoțite de câte un cuvânt, după aceea de câte o propoziție scurtă şi asta încă  de pe la patru ani.

G.R.: Cred că partea de text era foarte serioasă încă de atunci. I-am șutit, de altfel, niște texte din acea perioadă, pe care le-am folosit în lucrările mele, într-atât erau de puternice (textele ei, evident).

L.R.: Plagiat se numește…

G.R.: L-am furat direct. Spre exemplu, într-o serie de lucrări din acea perioadă, am folosit la propriu niște, hai să le spunem, automatisme create de ea. Unul din ele suna așa: „Când suflă vântul, se răscolesc nimicurile”. Nu puteam să trec pe lângă așa ceva…

L.R.: Wow, se pare că eram la un nivel mult mai avansat decât acum…

G.R.: Sau: „În fabrică e noapte…” Zic, hopa, stai ușor, avem aici o uzină de texte și de propoziții colosale… Nu le putem lăsa așa, trebuie să le întrebuințăm calde.

C.R.: Ea mai inventa tot felul de nume pentru personajele desenate.

L.R.: Și uite unde am ajuns.

G.R.: Cred că ești foarte bine poziționată și nu neapărat ca rating sau mai știu eu ce, cât ca loc în care te afli tu ca artist. De ce spun asta? Fiindcă am lucrat dintotdeauna cu text și imagine și nu poți să nu remarci când o propoziție este încărcată cu ceva diferit. Vorbim despre cuvinte, texte care nu sunt nici poezie, nici literatură, sunt de o cu totul altă sorginte fiindcă fac parte strict din zona artelor legate mai degrabă de cercetare.

Asta voiam să punctez. Astăzi, orice artist este interdisciplinar, dar acest lucru ține de forma exprimării și nu de pendularea asta între diverse paradigme culturale.

G.R.: (către Adi Bulboacă, fotograful revistei „BeWhere!”) Ia uite ce L-uri are omul acolo…

Adi Bulboacă: Acesta e singurul L.

G.R.: 24x70?

A.B.: Nu, 24,5…

G.R.: Aoleu, mai mișto!

L.R.: Hai să ne concentrăm…

 G.R.: Scuze, dar nu am cum să nu rezonez la așa ceva…

Aș fi curios să aflu cum vă raportați voi la călătoria asta între film, teatru, literatură, arte vizuale?

G.R.: Pentru mine sunt absolut unul și același lucru.

L.R.: E o familie mare de chestii pe care o experimentăm.

G.R.: În momentul de față, în special în lumea occidentală, opera sau spectacolul de balet le întruneşte pe toate. Există acolo instalație, performance, sunet nou, sunet postmodern, imagine postmodernă cât cuprinde. Aș spune că realismul și tradiționalismul, care până acum făceau legea, au fost amestecate cu aceste forme noi de exprimare şi se pare că interacționează foarte bine. Înainte, arta era împărțită pe sectoare, la fel ca în U.A.P., care în continuare își împarte artiștii pe secţii, ca în uzină, de parcă unii ar fi mai mult sau mai puțin artiști fiindcă sunt la pictură sau la foto-video. Nu prea mai contează graniţele. Momentul prezent e ca o grămadă mare de gunoi civilizat, un gunoi cultural adunat în timp în care nu se mai poate vorbi despre niște genuri anume, important e opţiunea artistului, iar artistul are de unde să aleagă.

L.R.: Pentru mine e foarte importantă trecerea dintr-un mediu în altul, e ca și cum ai desena cu mâna stângă. La început ai un blocaj și trebuie să reanalizezi totul. De aceea îmi place să călătoresc între medii, mă stimulează, deși nu tot timpul ies chestii reușite.

G.R.: Plus că nu te opreşte nimeni să faci asta, să folosești nu un mediu anume, ești liber să faci orice. Iar acesta este lucrul cel important. Libertatea în artă este esențială.

C.R.: În ultima vreme am început să folosesc cuvântul „filmuleț” pentru ceea ce fac. Nu e video, e filmuleț. O expresie la îndemâna artistului care pictează, face și grafică, scenografie și costum.

L.R.: Adică își documentează tot procesul prin film, iar la final acesta devine un ceva în sine.

C.R.: Așa lucrez eu, adunând toate datele și făcând filmulețe.

G.R.: Filmzzzz…

C.R.: Bineînțeles, după aceea, urmează povestea în sine ș.a.m.d. Dar așa am posibilitatea să mixez  toate bucățelele separate, valorizându-le într-un tot întreg.

G.R.: Neducând o viață de artist à la lettre, cu cafeluța de dimineață, halatul cu urme de pensulă, program, producție, expoziții aranjate etc., ci făcând lucruri obișnuite, te scoli, te speli pe dinți, te duci cu treabă pe stradă, după aia îți vine o idee, o înregistrezi, o lucrezi, nefăcând, de fapt, nimic în atelier. Cari cu tine niște fragmente, componentele unui nou proiect, harta unui nou traseu. Artistul zilelor noastre e ca o umbră care te însoțește în permanență, iar atelierul clasic se mută la consignație.

L.R. Atelierul poate fi și în mașină.

G.R.: Rămâne o chestie utilă, fără discuție, la fel ca baia, livingul etc., dar nu mai e neapărat un spațiu de creație.

Îmi imaginez că datorită acestei lejerități cu care treceți de la un mediu la altul s-a născut și lejeritatea de a colabora unul cu celălalt. Ultima din aceste colaborări mi se pare că e cea dintre Lea și dna Rasovszky de la Art Yourself, Dolores (2012).

G.R.: Cu mine nu vrea să colaboreze…

L.R.: Nu e că nu vreau, toate la timpul lor. De altfel, ne întâlnim în mod natural pe diverse paliere și subiecte și atunci luăm decizia să lucrăm împreună. Altfel, gravităm unul în jurul celuilalt, e foarte interesant.

C.R.: Mie mi se pare un mare noroc ca doi oameni să se întâlnească și să poată lucra împreună și să mai aibă și un copil care să continue asta.

L.R.: Nu e o chestie de hipioți… Vine în mod natural, chiar dacă avem de multe ori păreri diferite.

G.R.: Făcând același lucru, fiecare cu specificul lui, diferențele de vârstă, mă refer în special la relația mamă-fiică, tată-fiică etc., dispar. Putem fi foarte buni prieteni, discutăm totul de la egal la egal, nu venim cu argumente de pe poziții de familie, care în artă sunt oricum nule.

L.R.: Când eram prin liceu, a fost o întâmplare. Eram în a XII-a și am expus lucrarea finală, iar un profesor mi-a spus că lucrarea seamănă cu ce făcea tata într-o anumită perioadă. I-am spus că e normal să semene. Nu era vorba de împrumut, ci mai degrabă de influență genetică. Eu eram foarte bucuroasă că se întâmplase asta. Eu nu am luat-o ca pe un argument negativ, așa cum îl voia respectivul profesor. Mi se pare un lucru foarte frumos, să ne regăsim în ce lucrăm.

G.R.: Tot acest bagaj de tehnici și disponibilități, care funcționează și prin care învingem viața de zi cu zi, ne poate rezerva soluții diferite în viitor. Pot eventual să mă văd şi pe o linie diferită de ceea ce bănuiesc că voi face ca artist. Nici la Lea nu bag mâna în foc că va funcționa la fel și că va fi tot în zona asta în care e acum. Carmen are acum o apetență foarte mare către video, dar cine ştie ce va face în câţiva ani?

L.R.: Da, trece prin niște schimbări majore.

C.R.: Eu m-am străduit să împletesc cam tot ce am făcut.

G.R.: Nu m-ar deranja o întoarcere la niște lucruri extrem de tradiționale ca tehnică, fiindcă știu că după aceea se va produce din nou o schimbare. Nu avem de îndeplinit nici un șesenal.

C.R.: Cred că e și o chestie de ADN.

G.R.: Un ADN, așa, mai post-punk…

Ați spus mai devreme că purtați și discuții în contradictoriu. Pe ce subiecte?

L.R.: Ne mai cerem sfaturi și avem discuții contradictorii de principiu. Iar problema lui este că și eu sunt la fel.

C.R.: Noroc că mai sunt eu pe lume și-i mai temperez.

L.R.: Da, mama e factorul pacificator.

G.R.: Focul arde, de fapt, foarte puternic, între mine și Lea. E vorba de un anumit tip de radicalism pe care l-am avut eu de la bun început…

L.R.: Și pe care îl aplic eu acum…

G.R.: Pînă la un punct m-am descurcat cu acest radicalism, dar am constatat că nu e întotdeauna soluţia cea mai elegantă pentru lumea în care trăim deşi continuu să cred că e  foarte bine să fii radical, măcar în cultură, dacă dorim să progresăm.

L.R.: Da, dar „radical” înseamnă foarte multe.

G.R.: Lea fiind şi ea radicală de la început, mă întreb în ce măsură e bine să te impui în acest fel în cultură.

Dar la ce vă referiți, mai exact? Ea e radicală, estetic vorbind.

G.R.: Da, dar şi asta e foarte bine.

L.R.: Cred că se referă la altceva.

G.R.: Mă refer la viteză, în general. Există viteza şi presiunea foarte mare a prezentului. Urgența de care vorbeam înainte de a porni reportofonul. Viteza cu care îți execuți propriile proiecte, viteza cu care asculți și răspunzi într-o conversație. Vreau să subliniez aici că deși poți avea o poziție cât se poate de pertinentă și valabilă, nu e bine să o impui cu orice preț şi mai ales necondiţionat. E un lucru pe care Lea m-a făcut să-l reformulez, aproape m-a convins, acum când este destul de târziu ca să mă mai schimb.

L.R.: Da, în situații de colaborare la anumite proiecte se mai întâmplă să ne cerem sfaturi tehnice și nu tot timpul cădem de acord. Dacă vine vorba de a plasa o bucată de fier într-un anumit loc, fiecare va avea o modalitate creativă diferită. Unul îl va suda, altul îl va bate în cuie. Cu argumente de ambele părți, bineînțeles, prezentări Power Point și tot ce mai vrei.

 G.R.: Lea are variantele așa, sau așa, sau așa, sau așa de cinci ori, iar eu am variantele așa da, sau așa nu.

L.R.: Până la urmă rămâne una din cele cinci variante, care se și dovedește a fi cea mai eficientă.

Dacă aruncăm o privire peste dosarul critic de presă al fiecăruia dintre voi, vom observa că despre fiecare, dar deloc despre toți trei în comun, criticii și curatorii vehiculează anumite locuri comune în caracterizarea voastră. Domnul Rasovszky este post-suprarealist, în descendența Grupului Suprarealist Român, în cazul Leei totul este post-pop art, critic, cinic etc., iar la dna Rasovszky există foarte multă scenografie, foarte multă viziune performativ-coregrafică ș.a.m.d. Vă întreb pe fiecare în parte, vă regăsiți în descrierile acestea, parte justificate, parte șablon?

L.R.: La mine e o caracterizare și o descriere de moment și care trebuie înțelese ca atare. Dar în general am o problemă cu șabloanele, sunt destul de simpliste și nu reflectă întregul. Tata e introdus mereu în categoria optzeciștilor, dar eu de exemplu nu-l percep așa, mi se pare că cele mai interesante lucrări ale lui nu sunt din perioada aceea, sunt ceva mai recente. Labelurile sunt mișto, pe de o parte, te regăsești în ele din anumite puncte de vedere.

C.R.: Însă depinde și ce înțelege fiecare critic sau curator când spune asta. Există și o doză de subiectivism, foarte firească de altfel. Însă până la realitate e o distanță imensă.

G.R.: Dar tu te regăsești în ce ne întreabă Igor?

C.R.: Da, însă cumva periferic. Evident că tot ce creez pornește de la corp, fiind scenograf de formație. Fac şi gândesc costume, văd actori în diverse reprezentări fizice, de aici mi se trage, recunosc. Însă de aici și până la scenografie e o distanță destul de mare. Ceea ce utilizez acum în lucrările mele, în afara scenografiei, are tangență cu toate acestea, însă nicidecum nu poate fi redus doar la asta.

 L.R.: Asta e o tangență destul de firească, să lucrezi cu ceea ce faci zi de zi și te înconjoară.

C.R.: Privind din exterior, poate părea așa, că descind din scenografie dar asta e numai o aparenţă.

L.R.: Mie mi-a spus cineva pe internet că ce fac nu e artă, sunt desene de copii. Mi s-a părut un lucru extraordinar, era cineva din Texas.

C.R.: Noi mai lăsam niște caiete de școală pe la expoziții, pentru impresii, critici și reclamații.

L.R.: Eu aș vrea să fac asta acum…

Păcat că nu se mai păstrează tradiția asta.

C.R.: Eu le-am păstrat pe toate.

G.R.: Și eu am păstrat multe dintre ele. Pe unele chiar le-am folosit în lucrări.

L.R.: Așa e Facebookul acum.

G.R.: Dar apropo de origini post-suprarealiste, evident, nu am cum să neg lucrul acesta. E foarte clar că așa m-am format. La momentul potrivit m-am aflat în preajma lui Gellu Naum, probabil singurul reprezentant autentic al suprarealismului din România. Mai existau şi există şi acum poeți care cochetau cu ceea ce credeau sau cred ei că este suprarealism. În acest sens, arta, poezia, literatura, devin extrem de restrictive când e vorba de a oferi reprezentanţi autentici. Însă după atâția ani, a discuta despre precursoratul suprarealismului e ca și cum ai spune ești înnebunit după Mozart. Suprarealismul e deja tezaur cultural, măcar şi pentru ce a emanat în arta postmodernă. Suprarealismul a fost cel mai puternic curent cultural dar şi paracultural, chiar şi în teorie, fiindcă a știut să conceptualizeze de al bun început fiecare pas făcut. Cum spuneam, mă simt puternic influențat de acest curent a cărui adiere mă vizitează permanent cu  spiritul său extrem de rebel. De aceea spun că post-punkul este o formă de post-suprarealism.

Dacă îmi amintesc bine, Gellu Naum era mare fan Sex Pistols.

G.R.: După ce ascultaserăm niște piese ale lui Johnny Rotten, mi-a spus, da, eu (Gellu Naum) sunt Johnny Rotten. Nu avea nici un fel de problemă să se identifice cu el, și avea o anumită vârstă.

L.R.: Cred că e vorba de anarhie în diverse forme, un anumit tip de energie.

G.R.: Anarhia, negarea… Formele extreme din artă și din cultură, oripilante pentru academii, sînt adevăratele motoarele. Era absolut normal să spui că îți fluturi ciorapii murdari la porțile Academiei atâta timp cât Iorga, acest eminent om de cultură al României, anunța debutul lui Gellu Naum în felul următor: „Pregătiți borcanele cu spirt că a apărut un nou monstru!”.

C.R.: Dar acesta era un compliment pentru el.

Problema poate fi pusă la modul și mai extrem, dacă ne amintim că în aceeași perioada Iorga era și ministru.

L.R.: Da, e o onoare să-ți recenzeze opera un ministru…

G.R.: Cultura vie, autentică nu are nimic de-a face cu Academia decât din punct de vedere tehnic. Cultura vie e în altă parte.

Cum vă raportați la scena de artă contemporană românească, dar nu numai, ci și la întregul peisaj cultural?

G.R.: Aș sune repede ceva, ca să nu ratez momentul. În acest moment, avem cel mai mare număr de artiști buni pe care i-a avut România vreodată. Numărul artiștilor de bună calitate din România este mult mai mare decât, să zicem, în momentul afirmării mele. N-ai să vezi în România fotografii precum cele cu artiștii germani, câte 30-40 de oameni împreună, dar nici câte 5-6.

30-40 de oameni adunați la un loc înafara fabricii era, mi se pare, interzis prin lege oricum.

L.R.: Cred că am trecut peste gaura aia neagră din anii ’90-2000. Se întâmplă foarte multe chestii în paralel, au apărut artiștii buni la iveală, dar cred că ăia foarte buni abia urmează să apară. În plus, cu toții sunt extrem de diverși. Am renunțat la ideea de a urma o școală pentru a fi un artist interesant. Foarte mulți din artiștii buni vin din cu totul alte medii decât artele vizuale. Iar asta îmi place foarte mult.

C.R.: Dar asta oferă și o posibilitate foarte largă pentru apariția imposturii. Dar cred că de aceea rămân deasupra cei mai buni dintre artiști.

L.R.: Dar e foarte bine așa, să existe și impostură.

C.R.: E nevoie și de o sită, care să cearnă lucrurile.

L.R.: Sita o face istoria.

G.R.: Diferența dintre arta de-aici și arta occidentală nu mai există. Ok, există diferențe la nivel de producție, poate și de acces la tehnologii, însă la nivelul mentalității nu mai există absolut nici o diferență. Mă refer la artiștii realmente interesanți care funcţionează foarte bine şi sînt vizibili.

L.R.: Și întrebarea era cum te poziționezi tu față de acest sistem?

G.R.: Cum mă poziționez? Eu mă socotesc ieșit din schemă, din joc, de niște ani buni.

L.R.: Ești mai underground decât e normal să fii.

G.R.: Faptul că sunt, cum spui, în underground, deși nici măcar acolo nu cred că mă aflu, nu mă deranjează. Mă consider oricum separat de toată figura asta, fiindcă m-am retras  într-o muncă de cercetare şi aștept alt tip de rezultate. Nu mai am astfel nici un fel de presiune. Presiunea expusului. Asta şi pentru că nu există în continuare galerii normale, unde aș putea expune niște lucrări pe niște pereți impecabili. Galeriile sunt în continuare precare. Spațiile de expunere sunt improvizate în case cu multe ferestre…

L.R.: Mie mi se pare că, din contra, acesta e motorul lucrurilor. În momentul în care galeriile devin ca-n povești apare și o anumită crispare. Faptul că expunem în case mi se pare partea cea mai mișto.

G.R.: Pe mine, în schimb, asta mă agasează. În ultimă instanță, aș vrea să expun într-o galerie care, chiar dacă este statuată într-un grajd este galerie. Dacă vreau, expun și într-un canal, n-am nici o problemă, dar nu îmi convin spațiile improvizate care extind improvizația și asupra artistului. Încă mai sărim artificial niște etape. Nu mă mai interesează să scot capul la suprafață, deși în artă e nevoie să ai capul deasupra permanent.

L.R.: Dar poate că trebuie să faci exact ce vrei. Acesta e singurul lucru bun al momentul pe care-l trăim, faptul că nu mai ești obligat să fii vizibil sau invizibil.

G.R.: Spun asta și pentru că România este în continuare extrem de săracă în grupuri, iar faptul că nu există grupuri de artiști e suspect. Nu e vorba numai de conviețuire, ci de incapacitatea de a lucra în grup pe concepte comune. Puținele grupuri care au existat, Rostopasca etc, şi altele au capotat destul de rapid. Față de est, spre exemplu, de Polonia, Cehia, Ungaria, exemple de lângă noi, țări pline de grupuri de artiști.

L.R.: Exact asta este ceea ce se schimbă în momentul de față. Eu consider că fac parte dintr-un grup. Nedefinit ca atare, e adevărat, dar totuși grup.

G.R.: Există, într-adevăr, un melanj de politețe și prietenie, între artiștii de astăzi, dar în continuare, acțiunile de grup, cele care pot fi percutante, care pot deranja masiv, sunt firave...

L.R.: Ba da, mai așteaptă puțin…

G.R.: Singurele grupuri care fac deranj în acest moment sunt grupurile lui Ponta & Co…

L.R.: Acum strângem bani ca să putem plăti amenzile pe care urmează să ni le furăm. Totul este în curs de dezvoltare. Trebuie să ne dai puțin timp… Și asta e ideea care primează acum, ideea de deranj.

G.R.: Da, dar e un deranj cam politicos.

L.R.: Cred totuși că lucrurile încep să fie tot mai organizate la nivelul artiștilor tineri. Există grupuri, dar nu în sensul dat de Rostopasca sau alții, oamenii lucrează foarte mult în grupuri. Vorbesc de artiști de aceeași vârstă sau din anumite zone comune, care se văd periodic și discută probleme artistice etc. Eu mă aflu într-un astfel de grup, un grup foarte greu definibil, pentru că unii vin, alții pleacă, nu e o structură organizată, e doar pe un fond de prietenie, dar lucrurile se îndreaptă într-acolo. Am făcut și un eveniment în acest sens la ediția de anul acesta a NAG și probabil că lucrurile se vor concretiza și mai târziu. Probabil că atunci când vom avea 40 de ani vom fi toți supergrupați. Vor fi cinci entități mari și late care vor face legea…

C.R.: Eu nu am făcut niciodată parte dintr-un grup și nici nu cred că mi-ar plăcea să fac parte dintr-un astfel de grup. Dar mă atașez cu mare plăcere, din când în când, grupului de față.

L.R.: Dar noi ne integrăm natural acum, fără să facem un efort de integrare.

G.R.: Pe mine grupurile m-au interesat dintotdeauna fiindcă mi s-au părut o formă superioară, nu de comunicare, ci de a împinge niște resorturi culturale, niște idei… Și mi se pare o formă extrem de manifestă de a prezenta lucrurile așa. O idee prezentată în grup are mult mai multă putere, individualitățile se diluează exact cum trebuie, într-un proiect comun.

Grupurile mai sunt necesare și atunci când se pune problema unei solidarizări pentru o anumită cauză comună. Asta mi se pare că s-a pierdut iremediabil în arta contemporană. Iar acest fenomen s-ar putea să se petreacă tocmai din cauza lipsei culturii grupului. În aceeași ordine de idei, aș vrea să știu cum vedeți direcția contemporană a artei cu implicații sociale și politice?

L.R.: Aici părerile sunt diferite dar se și întrepătrund la un moment dat. Toți trei suntem foarte atenți la ce se întâmplă în jurul nostru, dar nu pentru a căuta statementuri artistice prin social, ci pentru că ne afectează în mod natural. Avem deseori discuții pe subiectul acesta. Pe mine mă interesează în mod clar această zonă, însă nu în sens politic, recunosc, nu rezonez deloc cu aspectul imediat politic al societății. Mă interesează mai mult dimensiunea socială. Sunt destul de psihanalitică în lucrări, încercând să realizez un soi de psihanaliză socială. Îmi place foarte mult dimensiunea umană a societății, poate de aceea.

G.R.: Arta implicată politic e o armă cu două tăișuri. Pe de o parte, artistul trebuie să fie total separat de orice formă de putere oficială. Dacă în vremea comunismului era limpede că singurul adversar pe care trebuia să-l combați era comunismul însuși, acum lucrurile sunt mult mai complicate, nu mai e foarte clar cine şi ce e adversarul. Vorbesc despre groapa politică în care pătrund artiștii fără să îşi dea seama. Politica și acțiunea socială sunt două lucruri diferite. Totuşi ca a artist nu se mai pune problema să nu mai fii implicat social. Una din țintele clar definite ale artistului ar trebui să fie chiar acțiunea socială…

L.R.: Dar fără să o caute în mod deosebit și cu tot dinadinsul… Fără să-și construiască niște statementuri pentru simplul fapt că e un moment pe val.

G.R.: Exact. Un artist care s-ar baza în mod excesiv sau exclusiv pe social sau pe politic, ar avea exact alura artistului din trecut care miza pe meșteșug și cu asta basta. Lucrurile sunt mai complicate de-atât. Dar nu poți să nu te implici. Ca artist, ca om ești în permanență agresat de mii și mii de lucruri care vin din zona  politică. Și răspunzi.

L.R.: Cu resursele tale cele mai oneste.

G.R.: Carmen practică asta în mod special, mai ales în video, unde acțiunea socială este perfect transparentă.

C.R.: Da, asta e zona pe care o frecventez, însă cu mult umor, niciodată cu latura aia încrâncenată, dură, în care să arăt partea rea a lucrurilor. Nu, cu umor.

G.R.: Asta ar fi o variantă. Pe de altă parte, tare m-aș bucura să văd și în România o variantă de tip Hermann Nitsch. O astfel de abordare ar fi extrem de utilă într-o țară precum România, netrezită la nici un capitol. Simt tot timpul că amorțeala și imbecilitatea nu pot fi în nici un fel clintite, pe căi ortodoxe.

L.R.: Ba mai există, cred că ești prea drastic.

C.R.: Este, într-adevăr, dar vezi, pe de altă parte, ce s-a întâmplat zilele trecute de 1 decembrie. Avem un popor mult prea blând.

G.R.: Dar și 1 decembrie reflectă artistul român. A existat o perioadă, când performanceul făcea parte din primplanul artiştilor autohtoni. Existau mişcările de la AnnArt, iar performanceul era o direcție care avea o legătură clară cu acțiunea socială. Dar s-a stins.

L.R.: Dar acum performanceul are o revenire extraordinară, se lucrează foarte mult pe zona de performance în momentul de față. Recunosc, nu e ceva care să-mi placă în mod deosebit, dar el există.

G.R.: Da, dar e un performance de galeriuță.

De când CNDB nu mai are un sediu al lui, toți artiștii din jurul instituției au migrat către galerii ori spațiu public. Cred că la asta se referă Lea când vorbește de revenirea extraordinară…

G.R.: Da, înțeleg, dar nu vorbim de același lucru. Prin performance mă gândesc la acțiuni sociale directe, la un anumit tip de acționism contemporan continuu. Acest tip de manifestare nonartistică este evitată în România. Aici rămân preferate variantele subtile ale artei.

Dacă tot am aflat părerea voastră despre galerii, aș fi curios să aflu și ce credeți despre muzeele din România. Mergeți la muzeu?

G.R.: Păi, ca să trecem direct la subiect, vorbim despre MNAC? Despre MNAR nu am prea multe de spus. MNAC, pe de o parte, din punctul meu de vedere, ar fi putut să fie o vitrină foarte bună către Occident…

 L.R.: Dar e ca un galantar gol MNAC-ul acesta…

G.R.: Pe care trebuie să-l plătești la intrare cu penibilitatea de a-ți goli buzunarele de obiecte… Pe de altă parte, relația MNAC-ului cu artiștii locali este superfluă. Nu înțeleg de ce nici până la ora asta artiștii tineri nu sînt invitaţi acolo. De ce nu există o soluție ca aceștia să expună în permanență acolo? Când spun „artiști tineri” o spun cu jenă, fiindcă nu-mi place să fac diferența asta nenorocită între artiști bătrâni, tineri, morți, vii sau nenăscuți… Mă refer la arta activă din acest moment care trebuia să fie promovată de MNAC în niște spații foarte bune. Condiții, stimuli tehnologici puși la dispoziție.

L.R.: MNAC ar putea fi un sediu pentru deranj, apropo de ce vorbeam mai devreme. O parte din el ar putea constitui un spațiu foarte puternic pentru tinerii artiști care să deranjeze, dar să și fie plasați showcase așa cum trebuie. Ei sunt cei care ar trebui să fie ceva mai tăioși în agenda lor. Să-și asume riscuri cu oameni ceva mai tineri.

G.R.: Adică, principial vorbind, de ce să nu expună Lea lângă Zimoun? Într-o sală – Lea, în cealaltă – Zimoun.

Aici se află și răspunsul la întrebarea de ce expunem prin beciuri, hrube și alte subsoluri…

G.R Dacă undergroundul devine establishment, nu mai are nici o valoare. Lucrurile care se întâmplă la noi în underground se întâmplă numai pentru că nu se pot întâmpla acolo unde trebuiau să se întâmple. Speram ca MNAC să fie o uzină de cercetare, de recuperare pe anumite sectoare a unor artiști extraordinar de interesanți care nu au apucat să expună la acest nivel. Sunt câteva cazuri de notorietate. Sunt artiști foarte buni care s-au înfundat din cauza sărăciei, din cauza unor boli și din alte cauze nenorocite. Apoi, mai trebuia făcută o muncă de susținere și de promovare a artiștilor activi. Toate astea erau obligatorii. Artiştii locali sunt practic invizibili. Că vin artiști din Occident, asta e ok, dar diferenţele cresc şi e aiurea.

Nici ăia nu prea vin, de obicei e vorba de împrumuturi copy & paste a unor concepte și expoziții gata-făcute. Nu este ca și cum un curator sau o curatoare din România gândește o expoziție cu artiști din străinătate. Acesta ar fi fost un lucru extraordinar. Vedeam cum stau lucrurile în curatoriatul din România, fie acesta cu artiști străini sau locali.

G.R.: În opinia mea, MNAC reprezintă o instituţie pseudo-elitistă care pînă la urmă se detașează de artiștii interesanți din România actuală.

Plus că nu poți lăsa sarcina cercetării, fie ea și academică, dar hai s-o numim științifică, pe seama undergroundului.

G.R.: E vorba și de oficialități. Or singurul care face până la urmă ceva concret este Mihai Oroveanu şi e clar că nu este sprijinit de cine trebuie. El a făcut să funcționeze Art Expo, Gad-ul, Spațiul Platforma, Salonul de Proiecte ș.cl. MNAC-ul e în spinarea lui. Dar staff-ul său pe este totalmente autist.

Iată și o întrebare clasică: la ce lucrați în prezent?

G.R.: Eu m-am înecat în fotografie. Am intrat într-o mlaștină fotografică. Dar e un lucru pe care îl doream demult, numai că am tot așteptat momentul potrivit, iar acum s-au strâns foarte multe materiale. Încercând să le fac pe toate într-un timp scurt, am constatat că am o cantitate mult prea mare de imagine, căreia încerc să-i dau de capăt, să distrug şi să construiesc.

C.R.: Am și eu un proiect video pe care nu mai apuc să-l finalizez odată.

G.R.: Din cauza editorului…

L.R.: Și a editoarei…

C.R.: Adică ei doi trebuie să mă ajute și pe mine cu editarea. Eu mi-am terminat treaba, iar acum era rândul lor să mă ajute. Dar aici e vorba și de un schimb, atâta timp cât tot eu trebuie să practic și arta manjabilă…

L.R.: Ar trebui să facem un contract, aici greșești tu…

G.R.: (către Adi Bulboacă) Ce-i ăla?

 A.B.: Ăsta e un Zeiss.

Să știți că asta e una din principalele critici aduse lui Marx, faptul că nu a descris și analizat munca domestică, o muncă socială extrem de importantă.

C.R.: Încă nu am devenit o activistă feministă, dar am toate premizele…

L.R.: Eu lucrez acum la niște desene de dimensiuni mai mari, iar în paralel lucrez ceva pe partea de sunet, că mă interesează sunetul mai nou. Pregătesc o instalație pentru crucea de metal pe care am tot expus-o până acum,  în ideea de a circula în cinci lucrări diferite. Pregătesc cea de-a cincea expoziție acum pentru crucea metalică, în paralel cu desenele.

Wow, cât de repede ați terminat de vorbit despre ce lucrați acum. Sunteți foarte modești…

L.R.: Vorbeam la început despre atelier, care e mai degrabă o stare de spirit, decât un spațiu fizic. De aia se rezolvă repede întrebarea asta. Da, lucrăm în prezent, în drum spre muncă și-napoi…

G.R.: Ne mai tolerează și Carmen în atelierul ei…

O altă întrebare pe care o obișnuiesc cu intervievații mei este ce citesc aceștia în prezent? Ce carte aveți în geantă?

L.R.: Eu am un stil de lectură foarte ciudat de o jumătate de an încoace. Încep foarte multe cărți în același timp. Revin la ele în funcție de stare. Ultima însă a fost o carte, poate părea clișeu că am vrut s-o citesc în engleză, a lui Kerouac, On the Road (1957). N-am reușit să o citesc în română, traducerea nu reușea să-mi provoace acea stare pe care ți-o dă originalul.

G.R.: Citesc un volum al Sandei Roșescu cu și despre Gellu Naum. O carte pe care aș recomanda-o tuturor celor care vor să știe lucruri reale despre Gellu Naum. Sanda, o prietenă de-a noastră de altfel, a avut inspirația de a imprima niște conversații cu Gellu Naum la un moment dat, iar acolo este exact ce spunea el. O carte apărută demult, dar pe care eu o citesc abia acum, fiindcă, nu știu de ce, nu am avut încredere la data apariției ei.

L.R.: Păi și cartea pe care ți-am dat-o eu de ziua ta nu ai citit-o? Ficțiunea despre Dan Voiculescu, Sfinxul?

G.R.: Între timp mai citesc filozofie, tehnici de pescuit ș.a.m.d. Un soi de mixturi de texte...

C.R.: Eu citesc acum o carte despre chiromanție.

L.R.: Aia pe care am luat-o eu de la târgul de carte? Cum e?

C.R.: Mă preocupă mult granița dintre superstiție și realitate.

L.R.: Mama e un paradox, pentru că e un om extraordinar de pragmatic. Ei doi, de altfel, sunt la poluri total opuse.

G.R.: Da e un paradox, pentru că pe de o parte vrea să vadă care e granița dintre superstiție și restul, dar pe de altă parte ghicește perfect în cărți.

L.R.: Mai avem un scriitor care ne place foarte mult tuturor și pe care ni-l tot pasăm de la unul la altul. Michel Tournier.

C.R.: După ce am vorbit de Gellu, la fel și Tournier, a fost propus de vreo opt ori pentru Premiul Nobel și nu l-a luat nici o dată. Dar el se consideră nobelizabil.

L.R.: Trebuie să fie și cineva mai mistic aici, așa că ne-am luat această responsabilitate asupra noastră.

Ați citit și Amanții taciturni a lui Michel Tournier? Celălalt personaj ar fi, de fapt, iubitul lui Tournier, care era român, profesorul Corneliu Mihai Ionescu, care a murit anul trecut. Asta așa, ca să încheiem cu o bârfă. Vă mulțumesc foarte mult.