Beatrice Iordan, în umbra copiilor

Beatrice are o mulţime de planuri, pune la cale activităţi şi se gândeşte tot timpul la copii. Sunt pasiunea ei. Tot ceea ce face este pentru ei şi cu ei. Am întrebat-o ce o inspiră. „Copilăria. În afară de muzică, tot cursul vieţii mele este legat de copilărie. Am fost educatoare, mai apoi actor-păpuşar, confecţionez păpuşi, pictez îngeraşi şi acum sunt pedagog”. Nu îşi doreşte să joace pe o scenă, nu simte lipsa aplauzelor, pentru că cele mai mari satisfacţii le are la atelierele de teatru de umbre. „Teatrul în sine înseamnă multă lăsare de sine. Eu, dimpotrivă, încerc să mă găsesc, aşa că n-aş putea să joc tot timpul. Îi respect pe colegii mei care fac bine ceea ce fac”.

Cu toate că s-a născut în Bucureşti, m-am întrebat de unde afinitatea ei pentru folclor şi stilul etno. „Tata a fost pictor de biserici. Şi în fiecare vară, toată familia mergea unde avea el treabă. Aşa că am petrecut cei mai frumoşi ani scotocind prin tradiţii fără să vreau, vorbind cu oameni de la sate, pe care altfel nu i-aş fi întâlnit”. A văzut cum plăteau ceteraşii fetele aliniate la peţit în zona Oaş, („Ai fost peţită?” „Doar fetele de 18 ani aveau voie!”, râde), a cunoscut-o pe Ţaţa Aniţa, care ţesea straşnic la război, la fel şi pe Moş Negel, de la care a învăţat cântecul cobzei. Legat de asta, Beatrice cântă în grupul de muzică veche românească Trei Parale, alături de soţul Florin şi fratele Dinu. Şi a colindat ţara în căutare de autentic, de versuri şi de meşteşuguri noi.

Din 2003 a început să coasă păpuşi în tehnica papier-mâché şi tot atunci a început să coordoneze atelierele de teatru de animație la MŢR. Jocul e simplu: câteva personaje „ciopârţite” cu foarfeca, o scenă-panou cu lumini şi actori-prichindei cu mâini dibace. Regizoarea îşi pune mănuşile, aranjează sforile şi cartoanele, dă stingerea gălăgiei şi reflectoarele se aprind. Totul se joacă după un scenariu bine stabilit în spectacolele găzduite de Clubul Ţăranului. Şi aşa au văzut luminile rampei Păţaniile lui Păcală, Lăzărelul (după un obicei popular), Prinţesa cu mulţi papuci sau Nechifor şi Ileana (un fel de Romeo şi Julieta). Acum, e în toi cu atelierul „Cu ajutorul umbrei să ne descoperim”, la Teatrul „Ion Creangă”, dar şi cu şezătorile de la Teatru de Operetă (de două ori pe lună). Aici o ajută și soțul.

La lucru. În spatele scenei, Beatrice trage ultimele sfori înainte să se ridice cortina. Copiii au intrat deja în pielea personajelor. Se aprind luminile: „A fost odată ca niciodat’... ”. Micul Prinţ este următorul „paşaport” de intrare în spectacol.