bătând ca descreieratul din inimă

ritmul e bun, primăvara aproape, entuziasmul doar din când în când şi fără niciun motiv. o femeie înaltă vine în fiecare dimineaţă dinaintea mea şi, cu amândouă mâinile, ca pe un pui decongelat, desface cafeaua în două, cât să pot trece eu liniştit de cealaltă parte a ceştii.

de cealaltă parte a ceştii – o mare întindere de tutun şi treizeci de saci umpluţi cu hârtie scrisă de mână. deasupra acestor hârtii capul meu se apleacă în răstimpuri exact ca o oaie în dreptul unei ceşti de cafea.altădată n-ar fi contat, dar acum fac semne fără ca cineva să mă vadă. din când în când mă ridic şi lovesc cu călcâiul o parte a soarelui care s-a prins ca o cămaşă în încuietoarea de la geam.

undeva foarte departe cineva e numit wilbur. femeia îngrijorată care-i spune astfel poartă tot timpul un animal de casă înfăşurat în jurul gurii.ceva mai aproape, altcineva agită pe sub masă o hârtie aproape goală, un conţinut.ei sunt prietenii mei. nu ne-am văzut de mult. o să ne vedem tot mai rar. sunt deja câţiva copii distanţă între noi.

bucătăria aceasta e parohia mea. îmi aprind ţigara şi privesc un fluture de noapte cum tocmai depăşeşte un fluture de zi. impecabilă manevra lui, într-adevăr.aici, la bistritz, trebuie să mă trezesc în fiecare dimineaţă la patru, să scriu. n-aş şti ce să fac altceva. în fiecare dimineaţă la patru, bătând ca descreieratul din inimă. n-apuc însă prea mult timp să fiu singur: ca o căciulă cam mare aerul proaspăt al dimineţii îmi tot cade într-o parte – de aceea se apropie ea şi aşa, ca pe o căciulă prea mare, îl tot aranjează la loc. femeia aceasta înaltă e cea care are grijă de mine. uneori genunchii îi ies de sub rochie şi şuieră pe deasupra mea. alteori, de-o parte şi de alta a ei încep să curgă nebuneşte ploile de vară. de ani buni dragostea noastră stă ca o vacă între noi şi ne umple de păr. 

nu-i nimic, însă, îi dau înainte: în curând încă un sac va fi plin.
dan, ai grijă. pleacă la cluj, mută-te la bucureşti, dispari măcar câteva luni în finlanda. trebuie să scrii, nu te opri tocmai acum – şi tocmai din pricina oboselii. a cui e vocea asta care nu tace deloc? 
iată-mă: un bărbat impecabil fluturând la intrarea în bistritz ca un steag negru.
în jurul meu cei asemeni mie se mişcă mai iute decât şoarecii. ani de zile am încercat să-i imit, fără folos. acum am în sfârşit ritmul meu, primăvara-i aproape iar frigul e doar o musculiţă fără aripi care-mi intră uneori în ochi şi pe care o scot cu un singur deget şi cu capul puţin, doar foarte puţin într-o parte. 
şi-n fiecare dimineaţă la patru. să scriu, să scriu. glasul cu care mă îmbărbătez are gust puternic de vită. va fi bine, îmi spun, va fi mu-muuu, muuu-mu-mu, mu-muuu-mu.