Dumitru Gorzo despre apucăturile din arta românească

Pe cât de exuberant pare a fi în lucrările lui, pe atât de scrupulos la vorbă rămâne în dialoguri, fapt menit parcă să scoată în evidenţă o dată în plus mesajul grav şi acut din spatele unei arte numai în aparenţă epatantă.

Voi începe cu o întrebare pe care am auzit-o tot mai mult în ultima vreme, mai ales din 2008 încoace. De ce ai plecat din Bucureşti?

Anumite evoluţii în arta pe care o fac şi în viaţa personală m-au determinat să vin la New York. Cumva rolul cel mai important în această decizie l-a avut începutul colaborării mele cu Galeria Slag.

Ştim că revii periodic în ţară, cu câte o expoziţie, ultima fiind la Galeria Laika, unde ai expus lucrări în lemn, un soi de antibasoreliefuri cu subiect corporal. Când şi unde să aşteptăm următoarea expoziţie?

Asta a fost ultima expoziţie în Bucureşti, ultima expoziţie din ţară a fost vara trecută, la Galeria Jecza din Timişoara, i-am spus „Eşecul sfârşitului lumii”. Apoi a mai fost un fel de expunere în toamna trecută la Librăria Cărtureşti din capitală, legată de lansarea cărţii Unelte de dormit a lui Ioan Es. Pop, carte la care am participat cu ilustraţiile. Plănuiam pentru Bucureşti un proiect substanţial, cu lucrări pe hârtie şi sculptură, ce urma să aibă loc la sfârşitul acestui an, însă momentan sunt prins în realizarea unei expoziţii personale în cadrul unui muzeu din SUA, iar asta m-a făcut să amân celelalte expoziţii. Nu este vorba despre IMOCC („the museum with the shoes on”).

Crezi că este încheiată revoluţia sexuală în arta din România, la care ai participat şi tu, vrând-nevrând, prin proiectele tale?

Am fost, vrând şi nevrând, unul din cei câţiva iniţiatori ai acestei apucături în plastica românească. Nu i-aş spune revoluţie, nici evoluţie, apucătură îi şade cel mai bine. Mă refer aici la prezentarea în expoziţii a unui număr consistent de picturi având ca subiect sexul. Nu cred că tema sexuală o să dispară vreodată din preocupările artiştilor. Sunt, ce-i drept, momente în care dansul pe marginea acestei chestiuni e mai intens, aşa cum a fost perioada de la începutul anilor 2000. Noi am fost motivaţi şi de urmările pudibonderiei comuniste. Nu ofensa adusă unor oameni care văd lucrurile altfel decât mine a fost ceea ce am urmărit, ci replica, un fel de revanşă pentru deceniile în care vulgarităţile de toate felurile au crezut că se ascund sub rictusul unei bune-cuviinţe mimate.

Îţi place sau nu, în mod paradoxal, cred că vei rămâne unul din puţinii artişti autohtoni care au avut curajul să chestioneze morala în lucrările lor. Morala în sens filozofic, etic, spinozist, dacă vrei. Crezi că mai este relevantă o astfel de abordare în era postcapitalistă?

Puţine sunt subiectele sau abordările care se uzează într-atâta încât să dispară, noi suntem incapabili să privim anumite faţete ale realităţii cu suficientă intensitate, şi atunci ni se par irelevante. Aşa-zisele crize în care ne zbatem au o legătură strânsă cu felul în care ne facem alegerile. O bună parte din problemele libertăţii noastre vine din faptul că am ales deschiderile care închid (versus închiderile care deschid, caracteristice, pare-se, formelor de evoluţie spirituală cunoscute până acum). În poziţia asta guvernează mai ales simţurile, care simţuri, de felul lor, trebuie excitate continuu şi ajung deseori la saţietate, asimilând doar părţi din evenimentele specifice unui întreg. Prin urmare, avem nevoie de informaţii şi subiecte de tip pastilă pentru a nu ne plictisi, mereu noi, mereu altele. Ce poate fi bun aici e faptul că repeziciunea cu care ne plictisim e mai mare decât puterea de a ne înnoi, existând şanse bune ca aceeaşi idee, comportament, artist sau problemă să fie în centrul atenţiei şi analizei de două-trei ori pe durata unei vieţi. Fără prea mult efort găsim exemple ca Rolling Stones, Andy Warhol, punkul, pictura (moartea picturii, „a doua venire” sau a treia a picturii în toată slava) etc. Răspunzând direct întrebării tale, o să observ că a chestiona morala, în felul în care ai conturat-o, e foarte posibil, atâta vreme cât o persoană sau mai multe pot formula suficient de clar o atare poziţie.

După Ştefan Cel Mare şi Sfânt, spaţiul mediatic românesc a fost bântuit recent de alte fantome liberal-ortodoxe, între care Catedrala Mântuirii Neamului, Muzeul Naţional al Dictaturii Comuniste ş.a. Îşi vor găsi oare şi acestea locul în proiectele tale?

Între Catedrala Mântuirii Neamului şi Muzeul Naţional al Dictaturii Comuniste din România, ca proiecte, există o diferenţă substanţială. Un muzeu al dictaturii comuniste ar fi trebuit să fie pe lista fiecărei guvernări postdecembriste. Cred că e timpul ca până şi socialiştii să se disocieze de crimele comunismului. Pe de altă parte, Catedrala Mântuirii Neamului, la dimensiunile şi costurile care sunt vehiculate, e o greşeală. Visul de fudulie al unor ierarhi inconştienţi, care par a se plasa în competiţie cu stăpânul lor de mai ieri, Nicolae Ceauşescu, ar trebui criticat de orice român cu minte. De altfel, respectiva construcţie a fost subiectul unei expoziţii pe care am avut-o în 2005 la Galeria HT003 din Bucureşti, unde am prezentat-o aşa cum o vedeam în acel moment şi cum încă o consider – o biserică de slănină.

Urează-ne ceva de Paşte…

Paşte fericit!