Răzvan Mazilu sau viaţa imită arta

Răzvan Mazilu şi-a creat propriul stil. Dansul şi omul s-au contopit artistic în cazul lui Mazilu, iar pu­blicul a răspuns afirmativ aproape de fiecare dată. Dorian Gray este personajul care i se potriveşte cel mai bine, au spus mulţi. Viaţa imită arta, nu aceasta este marea afirmaţie a lui Oscar Wilde? La Răzvan Mazilu, ele se amestecă până la simbioză. Îmi amintesc că, într-un interviu mai vechi, spunea: „Imaginea aceasta sunt chiar eu. Nici măcar nu ştiu ce înseamnă strategie de marketing şi cum ar fi posibil ca aşa ceva să funcţioneze pe o piaţă culturală care este ca şi inexistentă, aşa cum este cea din România anilor 2000. Pur şi simplu aşa a ieşit, ăsta sunt. Niciun pictorial pentru vreo revistă nu mi-a ieşit aşa cum aş fi dorit, niciun interviu nu îmi ajunge să spun tot ce mă doare. Sper ca din această imagine să transpară conturul unui artist liber, independent, autentic. Şi dacă această imagine într-adevăr există, sper ca ea să servească scopului despre care vorbeam, acela de a-i face pe spectatori să descopere dansul”.

Criticul de teatru Cristina Rusiecki scria despre el că este „cel mai seducător personaj al dansului contemporan românesc, şi în chip de dansator, şi de coregraf”. Gândindu-ne la fascinaţia pe care o emană asupra publicului încă de la începuturile sale pe scenă, putem fi de acord cu această afirmaţie. Urmărindu-l pe Răzvan Mazilu, descoperi că dansatorii sunt concepuţi altfel decât restul oamenilor, parcă ar fi făcuţi dintr-un material special. Sunt corpuri care au capacitatea să simtă intensitatea luminii, puterea sunetelor şi să preia starea culorilor. Să transforme emoţia în trăire senzorială şi senzuală. Corpul, în timpul dansului, le trăieşte aproape epidermic şi le transmite prin gest. Este cel mai mare privilegiu pe care îl poate avea carnalul. Parcă este produsul unui vrăjitor care în licoarea pregătită publicului a ştiut perfect să dozeze talentul, charisma, lumina şi strălucirea, în aşa fel încât să placă, să fie înţeles şi să creeze dependenţă.

Poate să pară pretenţios, dar asistând într-o seară, demult, la una dintre repetiţiile la Umbre de lumină, mi-au trecut prin minte astfel de gânduri. Detaliile, care într-un spectacol îţi scapă de dragul frumuseţii întregului, deodată, într-o repetiţie, devin cele mai importante.

Când Răzvan Mazilu dansează, ceva dintr-o stare aristocrată se instalează în sală. Parcă ar purta cu el, pe scenă şi în viaţă, amprenta unor personaje din trecut. Ascunde în sine aerul lumii lui Dorian Gray, în aceeaşi măsură în care îl poţi regăsi în lumea plină de strălucire a cabaretului.