O scrisoare… în 2011, în România

Ar fi banal. În 2011, Caţavencu nu mai poate fi doar canalie, Trahanache şi Dandanache şi-au pierdut demult „inocenţa” şi diplomaţia, iar Zoe numai doamnă nu mai e. Aşa că Alexandru Dabija duce totul în derizoriu, îngroaşă până la exagerare tuşele comice, ia în râs stereotipurile şi dă jos personajele de pe soclul tradiţiei.

Trahanache (Valentin Teodosiu) ajunge să ţopăie ca un pinguin, Caţavencu (Marcel Iureş) devine patetic în discurs, apatic şi grobian, iar Pristanda (Dragoş Huluba), de-a dreptul obraznic şi insolent. Cuplul Farfuridi-Brânzovenescu (Florin Dobrovici şi Eugen Racoţi) a fost recalibrat; nu mai există raisseneur, ci „team work”.

Zoe (Mihaela Teleoacă) seamănă izbitor cu o Ziţa sau Didina din mahala – e practică, prea-puţin feminină şi chiar şleampătă pe alocuri. Nici nu se putea o mai bună amantă pentru un Tipătescu (Marius Vizante) cazat într-un subsol insalubru. Dandanache (George Mihăiţă), senin şi locvace, e mai detaşat ca toţi şi se bucură din principiu. Cel mai charismatic e, de departe, Cetăţeanul turmentat. Dorina Chiriac e o actriţă cât un spectacol – cu fiecare apariţie, clovnul jucăuş cu statură de Gavroche îţi smulge măcar un zâmbet.

După lupte seculare care au durat aproape două ore, nimeni nu mai are niciun chef de nicio petrecere. Beau, cântă cam afon şi zac letargici. Penibilul e la el acasă, iar la aşa personaje, mai bun final nici că se putea. Pe scurt, „Suntem la Porţile Orientului unde totul e luat în lejer”... hazul de necaz s-a transformat în băşcălie, ironia fină în mârlănie şi râsul în hă-hă-ială. E firesc să ne placă O scrisoare pierdută cu personaje lălâi şi grosiere, montată ostentativ şi deloc reverenţios. E un spectacol cât se poate de caragialian; odată cu degradarea „onorabililor” contemporani, e nevoie de modificări „pe ici, pe colo, în punctele esenţiale”.

O scrisoare pierdută

Teatrul de Comedie, Sala Radu Beligan,

Sf. Dumitru 2,  021.315.91.37