La moartea unui artist

În Barrymore, text jucat cu ani în urmă de Ştefan Iordache, apoi de Adrian Pintea, exista o replică la profunzimea căreia ne invită să reflectăm şi Cabinierul de la Teatrul Nottara: „Nimic nu-i mai trist pe lume decât un actor mort”.

Dacă regizorul Marcel Ţop a respectat textul dramaturgului Ronald Harwood (printre altele, autorul mai multor scenarii de film, câştigătorul unui Oscar pentru Pianistul), înseamnă că şi acesta preia replica, dar îi adaugă o încărcătură de speranţă. Marele actor shakespearian aflat în faţa colapsului şi în apropierea morţii, interpretat în notă ludică, dar respectând tensiunea piesei, de Alexandru Repan, o întreabă pe Madge (regizorul-tehnic al teatrului, femeia care l-a iubit în taină zeci de ani, jucată de Anca Bejenaru cu duritatea oamenilor fragili): „Şi ai fost fericită făcând teatru? A meritat?” / „Nu, nu am fost fericită. Da, a meritat!”.

Despre nefericirea care devine salvare este vorba în această piesă şi ideea în jurul căreia regizorul Marcel Ţop îşi conturează spectacolul, bazân­-du-se pe un actor care înţelege foarte bine mesajul textului (Alexandru Repan) şi un altul care psihologizează cu simplitate (Sorin Cociş în rolul Cabinierului). Iar ordinea nu este întâmplătoare, pentru că regizorul pare nedecis între a face un recital Repan sau a reda acest final tumultuos al unui actor prin ochii celui care l-a însoţit din umbră.

Astfel, optează spre o variantă de mijloc, iar rezultatul este că reduce foarte mult din ceea ce însemna personajul principal. Asta nu umbreşte însă frumuseţea unui text care vorbeşte despre minciuna adevărată a teatrului şi preţul pe care îl plătesc actorii. Încadrat de un spaţiu (scenografia Anca Cernea) care reconstituie minimalist o cabină de teatru peste care domină un afiş cu Sir în Regele Lear, spectacolul poartă ceva din sinceritatea şi patetismul declaraţiilor de dragoste, iar efectul este acela de a emoţiona.