Casa Capșa, tradiţie de Bucureşti

Tacâmurile sunt oarecum masive, suportul pentru sare-piper e din metal cu o patină vintage, despre care îmi place să cred că e autentică. Până și afișul (destul de anost) cu formația Năsturică, așezat în vitrina braseriei, are un aer de trecut interbelic.

E ceva intimidant până și atunci când este pronunțat numele acesta. Capșa! E un regret sincer al vremurilor la care, oricum, nu aveam acces și o ciudă cauzată de penumbra căzută peste un București arhetipal, ușor prețios spus. De fiecare dată când trec prin fața braseriei (vis-a-vis de terasa CCA), am sentimentul unei întâlniri ratate cu Bubulina. O frumusețe trecută, dar care nu și-a pierdut de tot atracția. Și iată că mai e loc de surprize. Nu vedeam pe nimeni, zilnic, la mese. Eram trist. Nu înțelegeam de ce. Nu putea fi atât de scump. Nu putea fi atât de indigest.

Atunci? Mai mult, duminică la prânz, când am vrut să trec pragul Casei Capșa, era nuntă. Luni, pe la 2, intru în același spațiu gol, pustiu. Dau să mă așez, iar ospătarul mă întreabă dacă mănânc. Desigur. ”Atunci, vă poftim în restaurant.” Aa, așa da! Restaurantul Capșa are intrarea pe strada E. Quinet, geamurile au perdele și draperii, astfel că prima impresie a fost că trec prin fața lobby-ului hotelului. Mă așez la ultima masă, pe dreapta, de 2 locuri, meniurile (pentru mâncare și pentru băuturi) îmi sunt aduse de piccolo imediat. Desigur, și acestea sunt mari și roșii. Puteți găsi și icre negre (731 lei/40 gr), dar și meniul zilei (supă cremă sparanghel, mușchi vită Wellinghton, salată verde și desert la 106 lei). Prețurile sunt pe măsura locului.

Să vedem/gustăm din ce va fi în farfurie. Încep cu consomme ambasador (12 lei), limpede, cu bucățele de piept de pui și ciuperci, bună, caldă, corect făcută. Să nu uit, primiți și pâine prăjită, corn, chiflă, unt, couvert adică (4,5 lei). Ce să beau, singur fiind la masă. Oferta de vinuri e suficientă și acoperă destule continente viticole, tăriile sunt cele clasice (mi-ar fi plăcut, dacă tot vorbim de Casa Capșa, să am mai multe băuturi tradiționale, vișinată, afinată, țuică), m-am oprit la Bloody Marry (18,35 lei), bine făcut, cu o frunză de pătrunjel (probabil tușa locală), dar cu iuțeala persistentă de Tabasco.

Tot gândindu-mă și trăgând la trabucul din dotare (firește, scrumierele sunt din sticlă masivă, par destul de vechi), m-am hotărât pentru specialitatea bucătarului, căprioară în sos de vin roșu ( 38 lei), cu salată de varză albă (6 lei). Cam la vreo 15-20 minute după consomme, ospătarul, amabil, îmi aduce farfuria, acoperită cu capac de metal. Compunerea e următoarea, după cum bine vedeți: orez cu bob rotund, bine fiert, cam anost, cartofi prăjiți, buni, tăiați cu mâna, bucățile de căprioară (mușchi) așezate într-un cuib de foietaj. Cam prea multe ingrediente sățioase, iar alăturarea orez-cartofi prăjiți-patiserie e nițel cam grea (cuvântul favorit al Capșei).

A fost bun, dar nu deosebit. Vinul (Cabernet, Hallewood, 14 lei/paharul), a fost banal și cam cald. Sosul , în ton cu restul, neremarcabil. Ceea ce mi-a plăcut a fost profiterolul (15 lei), care arată cum îmi aminteam de pe vremea cofetăriei Florentina, de la mine din Pantelimon. Mare, cu multă înghețată și bucăți de ciocolată, cu gogoșele pufoase, mici pișcoturi, sirop de ciocolată, mmm, bun! Detaliile: sunt locuri de parcare ale Casei Capșa, dar nu foarte multe, toaleta e foarte curată și spațioasă. Gata. Aș spune că nu mi-a displăcut, sau altfel spus n-am ieșit cu CAPSA pusă.