Mize şi premise

Eu, una, n-aş putea să aleg, aşa cum (veţi vedea în paginile următoare) au făcut-o editorii revistei în acest Cover Story, pentru fiecare secţiune în parte. N-am găsit o miză singulare tantum sau una exhaustivă. Am făcut, în schimb, o listă de idei, dorinţe, posibilităţi pe care aş paria cu dragă inimă.

Mi-ar plăcea să pun toate jetoanele pe speranţa că vom avea un plan de urbanism riguros şi realizabil. Şi că ne vom ocupa, nu doar prin vorbe, de casele vechi ale Bucureştiului, de locurile cu poveste, de străzi, de Centrul Vechi. Aş mai vrea să pariez că se va mai găsi un Pache Protopopescu în timpurile acestea. Un om cu viziune şi cu poftă de muncă, căruia să nu-i fie teamă să aducă „iluminatul public” (găsiţi dumneavoastră echivalentul actual) pe străzile oraşului.Aş paria pe faptul că vom înţelege şi vom duce până la capăt noţiunea de civilitate, de la hârtia aruncată pe jos în staţia de tramvai, până la modul în care privim „normalitatea” ghenelor sau a pubelelor neselective. De la respectul pentru spaţiul personal şi cel public, până la non-agresiune. Dacă aş vrea să ridic miza, aş paria că vom avea un Hyde Park al nostru. Putem să-i spunem, pe româneşte, „poiana lui Iocan”. Mi-ar plăcea, mai ales, să pun rămăşag că vom găsi maniera în care să ne exprimăm nemulţumirile, aflând şi cauzele lor. Aş mai vrea să pariez că vom descoperi identitatea oraşului acesta. Acum ne comportăm de parcă n-ar avea nici nume, nici viitor. E adevărat că nu ştim cu ce să ne lăudăm? M-am întrebat de nenumărate ori care este simbolul oraşului acesta. Ce-l reprezintă? Care este prima propoziţie cu care începem o povestire despre Bucureştiul de azi?

Să mizez pe schimbarea de perspectivă, mi-ar mai plăcea. Poate că o să mă numiţi „visătoare” sau „naivă”. Însă mă mir cum de nu putem vedea şi exemplele, mai mici sau mai mari (dar cât se poate de pozitive), din jurul nostru. De ce n-am crede că vom avea mai des (sau mai multe) evenimente de tipul Street Delivery? Şi că oamenii se vor bucura, pentru o vreme, să trăiască într-un „oraş pietonal”. De ce să nu sper că acest eveniment va ajunge să fie un festival estival?

Vorbind tot despre schimbarea de perspectivă, am putea să ne încredem, de exemplu, în viziunea (sau pasiunea) arhitectului Teodor Frolu. Şi să facem să renască, şi noi, aşa cum el a făcut-o la Uranus, vreun cartier sau vreo mahala.

Aş mai paria că, dacă sunteţi în asentimentul pariurilor mele, o să vreţi să puneţi jetoanele pe aceeaşi culoare norocoasă. Şi că o să jucaţi totul pe cartea idealismului „desuet”, oricât de vagi şi îndepărtate sunt premisele ca lucrurile să se întâmple întocmai. Dacă pariem cu toţii, va creşte miza. Cresc şi şansele de câştig, în acelaşi timp. Cât de mari pot fi riscurile unor pariuri idealiste? Ce avem, practic, de pierdut?